Garachico, cel mai ghinionist oraş din Tenerife

TIPĂREȘTE

Garachico a fost primul oraş vizitat de pe partea nord-vestică a insulei Tenerife spre care am pornit în excursie a treia zi dis-de-dimineaţă după ce ne-am instalat în capitala Santa Cruz. Aveam un plan ambiţios, să vizităm câteva dintre oraşele coloniale ale insulei şi ne-am propus să începem cu cel situat în punctul cel mai îndepărtat, în aşa fel încât cu fiecare destinaţie vizitată să ne apropiem din ce în ce mai tare de casă.

Aşadar, ne-am lansat pe autostrada TF-5, continuând pe şoseaua TF-42 circa 52 km, având maiestuosul Teide cu al său vârf (Pico del Teide) în faţa ochilor bună parte din drum. După vreo oră am sosit la Garachico şi primul lucru a fost să găsim loc în parcarea de la ieşirea din oraş spre Buenavista. Pe urmă, am luat-o încetişor la pas, având mai multe obiective în vizor, iar cel mai mare inconvenient părea să fie cerul cam înnorat, însă aveam speranţa că soarele ne va zâmbi cumva pe parcurs, ceea ce s-a şi întâmplat.

Citisem dinainte câte ceva despre Garachico şi mă impresionase povestea oarecum tristă şi tumultoasă a oraşului, în sensul că de-a lungul timpului acesta a fost nevoit să treacă prin mai multe episoade nefericite, de unde şi titlul acestui articol.

Garachico a fost întemeiat în 1496 de un bancher genovez pe nume Cristóbal de Ponte şi în scurt timp destinul său a luat tot felul de întorsături.

Dacă astăzi este o localitate micuţă, cu vreo cinci mii de locuitori, acum vreo trei-patru sute de ani situaţia era cu totul alta, Garachico devenise un centru comercial înfloritor, avea o situaţie materială de invidiat, fiind de o bogăţie legendară. În vilele sale frumoase locuiau nobili, negustori bogaţi, clerici, familii bune, artişti. Garachico constituia principalul port de pe o insulă aflată în calea maritimă a vaselor spre Lumea Nouă. Ba mai mult, ar fi putut fi cel mai important oraș de pe insulă dacă natura nu ar fi intervenit brutal de mai multe ori prin dezastre de tipul incendiilor, inundaţiilor, invaziilor de lăcuste, focarelor de boli, însă cel mai devastator eveniment l-a reprezentat erupţia din 1706 a vulcanului Montaña Negra când râuri de lavă s-au năpustit peste aşezare provocându-i uriaşe pagube.

În acel moment, cel mai de preţ bun al acesteia, portul, a fost distrus, iar navele au fost nevoite să acosteze în alte porturi ale insulei: Santa Cruz de Tenerife, Puerto de la Cruz, şi cu toate acestea localnicii au reuşit să lase în urmă nenorocirile şi să refacă locul, în timp Garachico căpătând statutul de unul dintre cel mai bine conservate orașe, chiar mult mai bine decât orașele care au prosperat.

Piscinele naturale, numite El Caletón, au fost primele cu care am luat contact vizual după ce am lăsat maşina în parcare şi am stat minute în şir să le contemplăm. Apa oceanului era agitată, valuri mari, înspumate spărgându-se de lava pietrificată. De fapt, piscinele s-au format din limbile de lavă solidificată după marea erupţie, iar acestea reprezintă bazinele cele mai populare în rândul celor ce vor să se scalde în Atlantic la adăpost de curenţi şi valuri mari, ceea ce n-a fost cazul în ziua când am fost noi acolo. Însă, ne-a plăcut să privim şi să fotografiem, să observăm aleile amenajate dintre piscine, scările care facilitează accesul la acestea. Desigur, n-am ratat sculptura modernă Tensei Tenmoku, practic un cadru numai bun în care să te aşezi şi să te pozezi.

Dar, nu numai acestea ne-au suscitat interesul, ci şi insuliţa situată vis-á-vis, ştiută drept Roque de Garachico, un petic de stâncă ce se înaţă singuratic în mijlocul golfului. Se spune că în timpul cuceririi spaniole, conchistadorii s-au refugiat pe această insuliţă urmăriţi de indigenii guanche, în felul acesta salvându-şi vieţile, lucru care a rămas doar la stadiul de legendă, fiind puţin probabil un adevăr în acest sens.

Pe ţărm, se află punctul infoturistic, iar un pic mai încolo am remarcat silueta medievală a Castillo San Miguel, un edificiu cu rol defensiv, ridicat în 1577, care a supravieţuit miraculos erupţiei, dar a avut ghinionul de a fi distrus ulterior de un incendiu. Desigur, a fost refăcut, iar astăzi este gazda unui muzeu de istorie naturală.

Ţinta noastră era să ajungem mai întâi în Plaza de la Libertad, un fel de inimă a oraşului, spre care am pătruns după câţiva paşi pe strada Pérez Zamora. Imediat am dat de Iglesia de Santa Ana, situată la sud de piaţă, care a avut şi ea de suferit în urma„supărării” vulcanului, nesupravieţuind decât portalul şi fundaţiile. Însă, a fost reconstruită în arhitectura canareză specifică şi este în continuare unul dintre cele mai frumoase lăcaşe de cult din Garachico şi de dimensiuni apreciabile.

Exact lângă biserică, Plaza de la Libertad este principala deschidere a oraşului, umbrită fiind de palmieri, ceea ce îi dă un farmec aparte. În piaţă am întâlnit statuia închinată lui Simón Bolivar, vă amintiţi de El Libertador, după numele căruia a fost botezat statul Bolivia, din motivul că înaintaşii săi erau originari din Garachico.

O altă latură a pieţei este mărginită de altă clădire emblematică: Casa Palaciega de los Condes de la Gomera, o vilă istorică ce deţine o faţadă din piatră, motiv pentru care se mai numeşte Casa de Piedra (Casa de Piatră), ridicată înainte de erupţie, distrusă şi refăcută, astăzi fiind sediul principalului spaţiu expoziţional al oraşului.

În vecinătate, dispusă pe marginea deschiderii Glorieta San Francisco se află şi cele mai importante edificii din oraş: fosta mănăstire San Francisco, în acelaşi timp şi cea mai veche din oraş, cu elemente mudéjar, care în prezent găzduieşte sediul Primăriei, al Bibliotecii Municipale, al Arhivelo Municipale şi al Casei de Cultură.

Lipită de acest complex, Iglesia de Nuestra Señora de los Ángeles cu silueta sa impozantă, apare ca cea mai de seamă biserică din areal şi fiindcă avea porţile deschise, am intrat să-i vedem şi interiorul. Impresionează şi acesta nu numai prin dimensiune, ci şi prin arhitectură şi obiecte de preţ deţinute, iar în Semana Santa aşa cum eram atunci, totul era gătit de sărbătoare.

Următorul punct pe care-l aveam în vedere din Garachico a fost Puerta de Tierra, fosta poartă de intrare în oraş până la catastrofa din 1706 prin care treceau toţi oamenii şi toate mărfurile, din care astăzi se poate admira un rest bine amenajat în cinstea a ceea ce reprezenta odinioară. La acesta se ajunge după ce se parcurge Plaza de Juan Gonzáles de la Torre, ceea ce era odată piaţa centrală a localităţii.

Puerta de Tierra se află la limita unui părculeţ cu specii exotice ce asigură un fel de oază de verdeaţă, în care se coboară câteva trepte spre ruinele acoperite de lavă ale aceste părţi de oraş, considerată foarte importantă până la erupţia devastatoare. Am zăbovit ceva vreme acolo, apoi ne-am propus să urcăm pe o alee bine amenajată până la monumentul ridicat la comemorarea celor trei sute de ani de la catastrofa din 1706. Acesta este un soi de obelisc şi, în pofida faptului că a fost înălţat în 2006, arată cam„obosit” , în sensul că îi lipsesc deja plăcuţe de pe faţadă.

Acesta este şi un excelent punct de belvedere, din care ochiul privitorului se poate bucura de o vedere panoramică asupra falezei cu vestitele sale bazine naturale din cavităţile de lavă, dar şi asupra oraşului cu bisericile ale căror turle se remarcă foarte frumos.

Odată ce am coborât în oraş, la început am rătăcit la întâmplare pe străduţele de piatră admirând arătoasele vile şi case clasice canareze, convinşi fiind că această acţiune reprezintă cea mai frumoasă experienţă într-un asemenea orăşel. Pe urmă, am ţinut neapărat să ne plimbăm pe Calle Esteban de Ponte unde citisem că s-ar afla Casa de Los Molinos, o moară situată sub nivelul străzii, Casa de Los Ponte, fosta reşedinţă a familiei fondatoare a oraşului, Casa del Marqués de la Quinta Roja, o reşedinţă şi mai veche faţă de celelalte, Ex-Convento San Julian.

Şi fiindcă ni se făcuse o sete de mamă-mamă şi vroiam să mai zăbovim un pic în aerul sărat de Garachico, am ochit o terasă unde am savurat câte un suc de papaya, proaspăt, făcut în faţa noastră, de altfel o bunătate! În plus, schimbând păreri despre Garachico, am conchis că am făcut o alegere bună debutând cu explorarea sa acea zi în care vremea a fost destul de capricioasă.

În concluzie, eu recomand vizitarea orăşelului Garachico care a renăscut din propria cenuşă, fiind reconstruit pe mica peninsulă formată de valul de lavă solidificată. Şi a fost reconstruit atât de bine, încât a devenit unul dintre cele mai fermecătoare şi mai atrăgătoare oraşe din insulă.

Dacă cineva păşeşte în el necunoscându-i povestea dramatică, ar putea declara lejer că se află într-unul dintre cele mai idilice şi mai norocoase locuri, paradoxal deci, având în vedere realitatea. Cert este că toate catastrofele prin care a trecut au contribuit până la urmă la o reconstituire fidelă a ceea ce fost odată, şi suplimentar, la conservarea autenticităţii acestuia, Garachico fiind foarte căutat pentru bunul său renume şi pentru istoria sa. Aşa că nu uitaţi de Garachico dacă veţi ajunge în Tenerife!

Vă rog, ataşaţi următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=k6JmejZy1Lo

---

VIZUALIZĂRI: 2339 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI