Ateneul român până în 1990

TIPĂREȘTE

Despre Ateneul Român s-au scris pe AFA cinci reviewuri pe care parcurgâdu-le poţi afla cam tot despre această instituţie de cultură de la înfiinţarea ei şi până în zilele nastre.

M-a surprins reviewul colegei Mioritik care a scris cu puţin timp înainte despre o recepţie eveniment ţinută la Ateneu in zilele noastre. Ea prezintă Ateneul, aşa cum functionează azi cu amănunte interesante pe care nu le cunşteam. Cum amintirile mele sunt destul de stufoase, nu am optat pentru un ecou larg la reviewul ei, ci am ales să scriu un review despre Ateneul pe care l-am cunoscut bine ca martor ocular la jumătatea secolului trecut. Şi pe vremuri la Ateneu cânta Filarmonica Română şi foarte, foarte rar se organiza câte un eveniment oficial la care erau invitaţi ambasadori, oameni politci, industriaşi.

-Cum am ajuns să frecventez des Ateneul român

Părinţii mei, sub influenţa unei mătuşe bătrâne care susţinuse un recital de pian la Curtea Imperială din Viena ar fi dorit să mă facă şi pe mine pianistă, crezând că am ceva talent. Am luat lecţii de pian vreo trei ani şi în paralel m-au dus să ascult muzică bună. La Operă (în sala fostului teatru de Operetă, azi demolat, de pe Splai) m-au dus la 7 ani la operă să vad Aida iar la Ateneu pe la 10 ani prin ´44-45. Cum în vremurile care au venit mai târziu, cu o carieră artistică mureai de foame, m-am îndreptat spre studii tehnice pentru că începea marea industrializare.

Pasiunea pentru muzica clasică a rămas, aşa că am mers foarte des la concertele dirijate de George Georgescu, Constantin Silvestri şi i-am ascultat pe violoniştii Ion Voicu, Stefan Ruha, Lola Bobescu, pianistul Valentin, Gheorghiu, violoncelistul Stefan Gheorghiu şi mai târziu pianistul Dan Grigore Am regretat că nu am fost la unul din concertele susţinute de Jehudi Menuhim din 1946. În 1958 prima ediţie a Festivalului George Enescu s-a ţinut la Ateneul Român. A cântat la vioară David Oistrach dar a fost imposibil să prind un bilet. Yehudi Menuhim a fost elevul lui George Enescu cu care a rămas prieten toată viaţa. Sergiu Celibidache nu a dirijat niciodată în ţară, el stabilindu-se la Berlin. El şi Herbert von Karajan sunt considerati cei mai mari dirijori ai secolului trecut.

În anii 50-60, tinerii nu prea aveau unde să se distreze decât la ˝ceaiurile˝organizate în apartamente sau la Casele de Culură la care după o conferinţă de învăţământ politic se dansa 2-3 ore. Îmi rămăsese din copilărie dragostea pentru muzica clasică şi în cursul vieţii aceasta m-a ajutat să depăşesc greutăţile inerente, ascultând la radio câte un concert şi urmărind emisiunile lui Iosif Sava. Mergeam des singură la Ateneu la un ˝un bilet în plus˝pe care din marea de spectatori care venea la concert era imposibil să nu găseşti pe cineva care să nu vândă un bilet al unei persoane care nu a mai putut veni. Aşa se face că sunt martor ocular al Atenului înainte şi după anii anii 5o

- Publicul

Citez din reviewul lui Mioritik:˝ Acum peste 100 de ani, populația Bucureștiului avea alte obiceiuri decât omul contemporan. Astăzi am devenit mai relaxați. … Astăzi se petrec la Ateneul Român și proiecte mai puțin high class. Spre exemplu uneori se petrec acolo proiecte Fain și Simplu. chiar ne pierdem în derizoriu. Eu am fost la o festivitate de premiere în septembrie 2022. Să-i zicem o gală dar putea fi abordat totul chiar și casual … unii parcă mergeau la office și nicidecum la cine știe ce eveniment… Înainte să urcăm am avut 30 de minute de protocol cu mizilicuri de servit, apă îmbuteliată la 0,5 litri și socializare unde gazdele, cu șorțuri lungi, albe, se plimbau printre noi și făceau impresie. După prezentările din sala de concert am avut un cocktail la parter în hol, servit cu stil și eleganță de către ospătari impecabil aranjați. Ne serveau brânzeturi și struguri, prosciutto și vin alb dar invitații deja se risipeau. Întreaga atmosferă inspiră high class ˝

La Ateneu, cum spune Mioritik că e şi acum, venea ˝high class˝. Numai că era total diferită şi nu am eu competenţa să judec dacă acum e un fake-news. S-au schimbat generaţiile şi odată cu ele mentalitatea. Înainte de 1990 la Ateneu orice spectator venea îmbrăcat elegant sau măcar decent chiar dacă hainele vechi de 20-30 de ani ieşiseră din modă. Doamnele venite dintr-o mansardă pentru că fuseseră evacuate din casele lor naţionalizate mergeau cu tramvaiul sau autobuzul. Multe femei singure aveau soţii în puşcărie dar ele nu renunţaseră la obiceiul de a merge la concert. Purtau pălărie şi mănuşi, bărbaţii, obligatoriu sub jachetă aveau vestă, unii papion sau batistă la sacou. Publicul era format în general din persoane de peste 40-50 de ani, care se întâlneau aici ca într-o catedrală departe de lumea comunistă. Tineret, cu excepţia studenţilor de la conservator cărora li se păstra un rând de scaune, nu prea era.

Pot spune că fiind adolescentă eram aproape unicat printre adulţi. Mergeam îmbrăcată cu lodenul cel bun - pentru cine nu ştie - un palton dintr-o stofă ieftină de culoare gri cumpărat pe cartelă pe puncte. Mama reuşise să-mi ia două. Cel de toate zilele purtat la serviciu şi facultate se scămoşa în câteva luni. Cu cel bun gri-olive mergeam la spectacole sau petreceri.

Apoi prin anii 70, când depăşisem 30 de ani, mergeam cu soţul, deasemeni îmbrăcaţi cu hainele˝de bun˝ fără a fi stridente. În holul de la parter se strângea lumea în grupuri de 4-5 persoane, vorbind între ei încet ca într-o biserică. Dacă zăreai un cunoscut în alt grup, nu te duceai la el, nu strigai ˝Bună˝ sau ˝Hallo˝ ci o simplă înclinare a capului însemna că l-ai salutat. Întârziaţii erau ţinuţi în holul parterului până la pauză. În afară de garderobă nu exista bufet ca la teatre, nu se mânca şi nu se bea nimic. Aplauzele se făceau liniştit şi demn, fără urlete cu ˝bis˝ sau sculat în picioare. Această lume a dispărut fie natural din cauza vârstei, fie a părăsit ţara sau a murit la Canal sau la Sighet. După anii 90 a apărut o altă lume, dinamică, naturală şi fără prejudecăţi la aceasta contribuind şi vizitele în străinătate unde românii s-au lovit de o altă mentalitate. Multe din valorile tradiţionale au dispărut în faţa religiei banului. E normal ca şi instituţiile de Stat cum e Ateneul să-şi închirieze pe bani grei spaţiul, o autofinanţare pentru că bugetul sărac nu le poate asigura toate nevoile.

- Marea frescă naţională

La primele vizite cele de dinainte de 1948, după ce intram în sală de concerte, tata îmi explica scenele şi personajele din marea frescă lungă de 72m şi lată de 3m pictată de C. Petrescu. Fresca a fost lucrată de pictor între anii 1933-1939. Ea se întinde de jur împrejurul tamburului central, deasupra lojilor şi are o singură întrerupere în dreptul scenei.

Pe frescă este reprezentată toată istoria noastră prin evenimente importante dar şi prin figurile unor mari domnitori şi regi de la impăratul Traian şi până la regii Carol al II-lea şi regele Mihai. Si acum parcă văd cu ochii amintirilor fresca cu 25 de scene care reprezintă momentele cele mai definitorii ale istoriei noastre. Acestea sunt: Împăratul Traian intră în Dacia, Legionarii romani colonizează Dacia, Formarea poprului daco-roman, Straja romană, Invazia barbarilor, Începuturile poporului român, Statornicirea, Descălecarea, Statul militar, Statul administrativ- dregătoriile, Cruciada românească, Stefan cel Mare, Epoca de pace şi credinţă, Mihai Viteazul, Începuturile culturii româneşti, Horia, Cloşca şi Crişan, Revolta lui Tudor Vladimirescu, Anul 1848 în Transilvania, Anul 1848 în Princpate, Al. I. Cuza, Anul 1859- Unirea Principatelor, Carol I-Războiul de Independenţă, Războiul întregirii naţionale 1916-1918, Ferdinand I întregitorul, Epoca de consolidare (aici erau portretele regelui Carol al II-lea si al regelui Mihai)

În 1935, la inițiativa lui George Enescu, au fost strânse fonduri pentru construcția orgii de concert, amplasată în fundalul scenei.

La un moment dat l-am auzit pe tata vorbind cu mama că s-a şters de pe frescă chipul regelui Carol al II-lea din ordinul Mareşalui Ion Antonescu cu care acesta nu se înţelegea. În locul rămas gol, pictorul Petrescu a pictat o alegorie cu patru tărănci repezentând România: vechiul regat format din Muntenia şi Moldova, Bucovina ş Basarabia. E curios cum cele două provincii răpite de ruşi nu au fost sterse de comunişti după 1947: ori erau total inculţi ori printre ei erau şi oameni de cultură, ca de ex Ion Pas şi mai târziu Sabin Bălasa

-Veniseră vremuri noi. Eu continuam să merg la Ateneu şi Operă. La salariul de desenatoare de 495 lei în anii 50, îmi permiteam să dau 4 lei pe un bilet, mai în fundul sălii dar aceasta avea o acustică perfectă şi ca să văd dirijorul şi orchestra puneam la ochi lorgnionul mamei (un fel de ochelar pentru un singur ochi cu lupă)

În 1948 Partidul Comunist Român (PCR) condus De Gheorghiu Dej (un Stalin fanatic al României) s-a unit cu Partidul Social Dmocrat (PSD) al lui Titel Petrescu formându-se Partidul Muncitoresc roman (PMR), Congresul ţinându-se la Ateneul Român. Fresca lui Constantin Petrescu a fost acoperită pe toată lungimea ei cu catifea roşie. Tin minte ce şoc am avut când am văzut-o prima oară şi ce discrepanţă făcea cu restul sălii. La cele câteva concerte la care am fost ulterior n-o puteam privi deşi era imposibil de evitat.

În 1966-67, în perioada de naţionalism, Ceauşescu a decopertat-o şi pereţii Ateneului au căpătat strălucirea de dinainte. Tot atunci au fost executate lucrări de introducere a aerului condiționat, refacerea tavanului, schimbarea fotoliilor, redistribuirea lojilor, lărgirea avanscenelor, etc. Am revăzut de 2-3 ori Ateneul renovat şi fresca aşa cum era în 1939.

Am început să merg mai rar la Ateneu. Timpul a început să se împartă intre serviciu, casă, cozi, cresterea copiiilor, îngrijit părinţii. Totuşi baza de cultură muzicală pusă în tinereţe, m-a ajutat să depăşesc greutăţile vieţii de sub comunism.

-Curtea din faţa Ateneului are astăzi câteva bănci în faţa clădirii. Din 1963 s-a amplasat statuia de bronz a lui Mihail Eminescu de Gheorghe Anghel care a înlocuit o alta ˝ Alergătorii ˝care nu avea nicio legătură cu sanctuarul muzicii. În tinereţea mea curtea era plină de busturile unor oameni cu care noi româii ne mândrim: Eminescu, Kogălniceanu, Ienăchiţă Văcărescu, de ei îmi amintesc dar erau peste 10 busturi.

-Consolidarea Ateneului şi modernizarea lui au fost făcute în perioada 1994-2004, perioadă în care a fost închis. A fost redeschis în 2005 cu ocazia ediţiei a XVII- lea a Festivalului George Enescu.

-Istoricul, amplasamentul, arhitectura, sunt prezentate în amănunţime în celelalte trei reviewuri. Reviewul lui Mioritik ne descrie prezentul Ateneului Român.

Acesta rămâne o bijuterie şi mândrie a bucureştenilor construită parţial din banii populaţiei în baza zicalei ˝daţi un ban pentru Ateneu˝. Din 2007 face parte din lista Patrimoniului European.

Cu toate greutăţile pe care ca fiecare dintre noi le-am avut, mă consider fericită să fiu ˝aleasa˝care în timpul unei singure vieţi a cunoscut trei regimuri politice: monarhia, comunismul şi acum capitalismul, cu toate cutumele lor bune sau rele.

În momentul construcţiei s-a considerat că Ateneul e amplasat la marginea oraşului, acum e în centrul lui. Este în apropierea unor clădiri emblematice ca Palatul Regal, Biblioteca Municipală, biserica Boteanu, hotelul Athenee Palace

Pentru iubitorii de muzică clasică, 2-3 ore de ascultare a unui concert la Ateneul Român, îţi încarcă bateriile pentru o perioadă lungă de timp.

---

VIZUALIZĂRI: 500 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI