Rijeka, Opatija și plaja Medveja

TIPĂREȘTE

Părăsim insula Krk – cu regret că sejurul în acest mic paradis a fost atât de scurt (deh, doar noi l-am proiectat așa!), dar cu bucurie că vacanța noastră e departe de a se fi terminat: peninsula Istria ne așteaptă! Luăm așadar drumul înapoi: podul Krk, de aproape 1,5 km, ce leagă insula de continent (vă reamintesc că se traversează gratis, deși stații de taxare există; cel puțin așa a fost în vara 2022), pe urmă A7 spre stânga, vreo 12-13 km și mintenaș ajungem în următorul punct de popas al zilei: Rijeka.

Rijeka este oraș-port, unul dintre cele mai importante din Croația, mai puțin orientat spre sectorul turistic. La prima vedere, ar putea părea banal și numai bun de ocolit, dar am citit câte ceva despre moștenirea arhitectonică austro-ungară (și nu numai) și-am vrea să ne pierdem un pic prin atmosfera sa imperială. Și să mâncăm, firește, când s-o face ora.

Urmărim indicatoarele spre centru, iar aici pe cele ce semnalează parcări publice. Nu-i greu să găsim una uriașă și aproape goală; ce minune! Dealtfel nici străzile nu par prea aglomerate, oameni și mașini au decis, probabil, să se pună la adăpost de razele nemiloase ale soarelul de Cuptor. În plus, e duminică, nici n-ar avea prea multe motive să iasă din casă...

În fine, să pornim întru explorare! Deocamdată admirăm (le-am admirat un pic și din mersul mașinii) impozantele construcții Art Nouveau, îmbrăcate în culori calde și împodobite mai mult sau mai puțin pe la ancadramente și pe sub tâmple de acoperiș... Una mai frumoasă ca alta! Ne rupem din visare, veni timpul să întrebăm harta virtuală, pe care am mai pin-uit anterior una-alta: și totuși, noi unde ne aflăm acum?! În buricul târgului, ne răspunse ea cu amabilitate. Încă 2-3 pași și ieșiți pe Korso, o să vă placă...

O, da, ne place pietonala Korso, frumos pietruită și aerisită, cu ai săi stâlpi de iluminat decorați din plin cu bogate jardiniere, cu clădirile frumoase ce o flanchează, în care se adăpostesc magazine de firmă și cafenele! Identificăm Primăria orașului, pe frontonul căreia atârnă, în semn de solidaritate, drapelul Ucrainei și ne atrage atenția ceva ce din depărtare pare a fi o turlă de biserică, intercalată între toate aceste construcții cu forme cuminți.

Ei, bine, nu-i biserică, e de-a dreptul Gradski Toranj (Turnul Orașului). Găsim în apropiere și ceva explicații în mai multe limbi; pe scurt, a fost ridicat în Evul Mediu și marca poarta de intrare în orașul vechi, marea întinzându-se pe atunci până nu departe. Într-o etapă ulterioară i s-au adăugat podoabele pe care le putem admira și azi: stema orașului, cu vulturul bicefal și busturile săpate în piatră ale celor 2 binefăcători, împărații Leopold și Carol al VI-lea, ce au conferit Rijekăi importante facilități în comerțul pe Mediterana.

Descoperim, pe panoul acesta explicativ, o listă (cu corespondent pe harta de deasupra) de aproximativ 20 de obiective turistice răspândite prin tot orașul; nu ne propunem să le bifăm pe toate, în niciun caz să vizităm muzee (nici nu știu dacă le vom fi găsit deschise), dar ne facem un traseu cât de cât, ușurel și plăcut.

Portalul ce străbate Turnul Orașului ne scoate într-o piațetă centrată de o fântână ciudată, circulară, garnisită cu... 2 uriașe pietre de moară; jur-împrejur sunt terase de cafenele, însă cu surprindere luăm aminte că-s toate cam... închise. O umbră de îngrijorare ne adie prin inimi, să vezi că în curând se face ora de masă și-o să batem din buze... În fine, om vedea.

În față – albă, rotundă, maiestuoasă – Catedrala Sveti Vit (Sf. Vitus). Da, rotundă, una dintre puținele biserici croate de formă circulară, ne informează înscrisul din vecinătate. Sigur, aflăm multe despre istoria acestui secular lăcaș de cult, însă nu cred să vă pasioneze prea tare subiectul, așa că vă scutesc de cifre searbede și nume de arhitecți/decoratori. Niscaiva picanterii însă citii printre rânduri, alea zic că merită să vi le împărtășesc ????. Se spune că, la un moment dat, un oarecare Lončarić, furios că a pierdut la jocurile de noroc (posibil după ce implorase ajutorul celest ce n-a binevoit să apară), a luat o piatră și-a aruncat-o în crucifixul bisericii, acesta începând instant a... sângera! (Hmm, parcă am mai auzit ceva asemănător și în cazul unui lăcaș din Rab...) Cică toate – crucea originală, piatra și o reprezentare în bronz a mâinii păcătosului – s-ar regăsi încă, adunate, în altarul catedralei, ceea ce n-am putut verifica, ușile găsindu-le ferecate... Și se mai spune că există o galerie pe sub pământ, făcută special ca novicii iezuiți să ajungă la slujbă fără a lua contact (nici măcar vizual) cu mirenii (și mai ales cu mirenele).

De aici, din apropiere (un pic în stânga) se face una din intrările în vechile tuneluri săpate de armta italiană la începutul WW2, în scop de apărare antiaeriană; am citit că se pote vizita un traseu de vreo 300 m. Dar cumva o ratăm (ne vom întoarce). Ținem tot înainte, strada urcă ușor și ne scoate într-un bulevard circulat, pe care, virând la stânga, identificăm Camera de Justiție și, nu departe, peste drum, clădirea cu aer colonial ce adăpostește Muzeul Maritim și de Istorie al Coastei Croate; ei, ăsta ar merita, cu siguranță, atenția noastră! Poate data viitoare. În apropiere se află și un muzeu de istorie naturală.

Coborâm înapoi spre centrul vechi, de-acum se cam făcu ora, numai că zici c-a dat cu bomba, nimic deschis. Doamne-Doamne-i bun și nu ne lasă să murim de inaniție, ci ne scote în cale un mic restaurant cu specific Thai; nici că se putea mai bine (povestea asta însă – în următorul episod).

În plus, cât așteptăm mâncarea, avem timp să reconfigurăm traseul, așa că următorul popas îl facem la ruinele romane (unele din multele dispersate prin oraș), aflate nu departe de catedrală. Ocazie cu care aflăm câte ceva despre Tarsatica, vechea denumire antică a Rijekăi, cetate înfloritoare pe deplin între sec. 1 și 5 d. Hr., cu deosebită importanță militară, și nu numai. Ce e fain e că, dacă te uiți printr-un fel de ochean, vezi imaginea reconstruită, colorată, a vechilor edificii din care au rămas doar ruinele ce ne înconjoară! Ba chiar pot să pozez chestia asta (într-o oarecare măsură; fiți indulgenți!).

În sfârșit, dibuim intrarea în Tunelri, iar surpriza este că se vizitează gratuit, ba chiar primim „ca cadou” un flyer cu câteva date tipărite. Prea multe nu-s de zis, tunelul (cu micile lui ramificații laterale) străbate pe dedesubt zona veche a orașului și iese, după 330 m, în curtea școlii elementare Dolac. Se pare că și-a atins cu succes scopul în anii 1944 și 45, când a adăpostit în repetate rânduri populație și militari deopotrivă. N-aș zice că-i un obiectiv wow, dar dacă tot ne-a fost la îndemână...

Nu se cade să vizitezi un oraș la mare și să nu vezi marea! Decidem că ăsta-i ultimul obiectiv, pe urmă ne întoarcem la mașină. Doar că se nimerește să ne iasă în cale, chiar vis a vis de autogară, cea mai frumoasă construcție din toată Rijeka, un minunat contrast de rânduri alternative de cărămidă roșie și piatră alburie împodobite cu o dantelărie sculptată în marmură și cu mici imagini compuse dintr-un mozaic policrom de sticlă strălucitoare! E vorba de biserica dedicată Fecioarei din Lourdes, biserică a fostei mânăstiri capucine ridicate la începutul sec. 20. Edificiul, inițial gândit la scară mult mai mică, a căpătat dimensiuni și efecte sporite în cinstea vindecării miraculoase a celui ce conducea mânăstirea la momentul respectiv, fratele Bernardin Škrivanić. Desigur, nici această minunăție nu pote fi vizitată la interior, însă exteriorul ne satisface pe deplin!

... Ne recuperăm mașina și pornim mai departe. Nu prea departe, tot după vreo 15 km suntem hotărâți să poposim din nou, în cocheta Opatija, care-și etalează, din mersul mașinii, superbele vile și hoteluri imperiale. Căci Opatija a devenit, încet-încet, începând cu mijlocul anilor 1800, una dintre cele mai îndrăgite stațiuni estivale. Evident, la vremea aceea locul nu era pentru oricine, el fusese „descoperit” de însăși familia regală austro-ungară și râvnit ulterior de nobili, artiști, comercianți etc.

Opatija pare un pic mai animată decât Rijeka, însă adevărata provocare pentru noi este să găsim un loc de parcare cât mai aproape de centru. După câteva tentative, reușim – aproximativ în spatele hotelului Paris, în vecinătatea unui parc (20kn/oră, parcă). Asta-nseamnă că trebuie să coborâm niște străzi în pantă (și mai apoi să le urcăm iar; of, of...).

Chiar peste drum de noi se află, în mijlocul unui parc de poveste, cel mai vechi edificiu ridicat în Opatija în scop de relaxare, Villa Angiolina, în prezent muzeu al orașului. Iar alături, Hotel Kvarner, din generația imediat următoare. (Din păcate, aflu aceste informații abia la întoarcerea acasă, așa că...) Așa că traversăm și ne atrage atenția următorul părculeț; între coroane bogate de copaci stă ascunsă o veche biserică. O machetă de bronz fixată pe o măsuță de piatră, înconjurată de înscrisuri în mai multe limbi (înclusiv în Braille) ne lămurește că-i vorba de Biserica Sf. Iacob, provenind din 1420 și aparținând mânăstirii benedictine de la care se trage chiar numele orașului (opatija = abație). Evident, ceea ce vedem noi azi e rezultatul numeroaselor remodelări și extinderi, iar interiorul (pe care – ați ghicit – nu-l putem vizita) adăpostește o celebră Pieta semnată de nu mai puțin celebrul sculptor croat Ivan Meštrović.

Ieșim pe faleza de promenadă (Lungomare) , oglinda mării ne întâmpină albastră și liniștită, reflectând magistral vălătuci de nori alburii. O pornim la plimbare, direcția sud, integrați de-acum pe deplin în atmosfera de vacanță estivală. Nu departe, salutăm Fata cu pescăruș, o mică statuie de bronz amplasată pe o stâncă, adevărat simbol al Opatijei, ea însăși privind cu inocență spre șirul de hoteluri de dincolo de golf.

Urmând linia sinuoasă a țărmului, întâlnim micul port de ambarcațiuni turistice, lângă care un vajnic barcajol de bronz ne invită cu un gest larg să sărim într-una din bărcuțele legate la țărm. Ne aflăm în cel mai mic port al stațiunii, Portić, unde barcagiii (tradițional numiți barcajoli) își așteptau nobilii clienți spre a le oferi romantice plimbări pe mare, de-a lungul Rivierei sau chiar până la insulele apropiate.

Urmează un fel de piscină improvizată în mare, cu apă scundă, mult nisip și puține pietre, numai bună pentru cei mai mici turiști, după cum se vede. Pe digurile din vecinătate sunt instalate șezlonguri sau se stă la soare direct pe prosop, care pe unde își poate acomoda oscioarele.

Dar adevărata plajă începe nu departe, Slatina se numește și pare să ofere toate facilitățile unei plaje moderne. Dealtfel, o găsim destul de aglomerată, dar nu asta ne oprește să poposim mai îndelung; ne oprește... prea mult beton pentru gusturile noastre!... Așa că ne concentrăm pe partea opusă șoselei, unde continuă să se înșire hoteluri și restaurante, care mai de care mai îmbietoare.

Decidem să ne întoarcem spre mașină, dar ne mai oprim un pic în dreptul intrării în parcul Margarita, unde întâlnim niște panouri informative uriașe. Unul povestește despre zonele verzi ale Opatijei și te îmbie să te pierzi pe aleile umbroase. Altul despre zonele de promenadă ce provin încă de la începuturile transformării micului sat pescăresc Opatija în stațiune estivală de lux. Cea mai cunoscută ar fi Lungomare, care urmează fidel linia mării pe distanță de 15 km (!), de la Volosko (nord) până la Lovran (sud). Prima porțiune, de la Volosko la plaja Slatina a fost inaugurată în 1889, anul în care Opatija însăși s-a declarat stațiune de vară, cel de-al doilea segment urmând a fi finalizat în 1911. Nu doar marea oferă motiv de plimbăreală prin Opatija, ci deopotrivă muntele, acesta înălțându-se semeț la doar o aruncătură de băț (la propriu!). Mult mai scurtă decât Lungomare, aleea de promenadă silvestră a fost denumită după Carmen Sylva, numele de condei al reginei Elisabeta I a României, ce pare să-și fi cules multă inspirație din peisajele de vis ale coastei istriene. Și mai există numeroase cărări ce pătrund și mai adânc în inima muntelui, rute antice pastorale, ducând spre mici cătune încremenite în timp (precum Veprinac, pe care ne propunem să-l trecem musai pe agenda noastră turistică pentru vizita următoare!).

Deocamdată cam asta fu cu Opatija... Cam puțin, dar măcar ne făcurăm o idee...

... Urmăm drumul de coastă spre sud, cu intenția de a ne mai opri pe undeva, dar musai pentru o repriză de bălăceală. Am făcut un pic de studiu de caz aseară, căci am vrea să evităm totuși plajele betonate, măcar cu pietricele să fie; până la urmă ne oprim la plaja Medveja. Parcăm în campingul de vis a vis și pentru că-i trecut de ora 16, decartăm „doar” 40 kn, apoi străbatem un tunel pe sub șosea, ce ne scoate direct pe plajă.

Într-adevăr, e ce trebuie! Pietricele mărunte (ici-colo, ceva mai mari în apă, dar cu un pic de grijă le poți evita ușor), câțiva copaci de umbră, un beach-bar cu prețuri rezonabile, ceva tiribombe pentru copii în capătul opus... Plaja Medveja va rămâne, până la finalul vacanței, una dintre preferatele noastre! Când soarele-și mai domolește arșița și vântul începe să ne strângă un pic pielea, ne strângem și noi prosoapele și ne punem din nou la drum; până la următoarea cazare nu mai avem decât mai puțin de-un ceas...

---

VIZUALIZĂRI: 2340 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI