2 zile în Ho Chi Minh

TIPĂREȘTE

Cred că pentru majoritatea Vietnamul este asociat cu războiul și filmele cu Rambo, însă pentru mine prima legătură cu această țară a reprezentat-o, în copilărie, jocul” Păcălici” în care locuitorii ei apăreau pe cărțile de joc având pe cap pălăriile conice de bambus.

Personajul interpretat de Sylvester Stallone și filmele lui mă duc cu gândul la luptele din sudul țării și Saigon (Ho Chi Minh cum e cunoscut în zilele noastre), oraș aflat pe agenda primelor două zile ale sejurului nostru.

Din capul locului țin a vă spune că acesta a fost cel mai murdar oraș în care am călcat în Vietnam. Zona centrală - Districtul 1, cel cu hotelurile și obiectivele turistice – este deosebit de aglomerată și insalubră, cu șobolani care se strecoară dintr-o parte într-alta a trotuarelor de cum întrevăd câteva secunde de întrerupere a șirurilor umane.

Ai impresia că toată viața oamenilor de aici se desfășoară în stradă și aproape la tot pasul dai de originalele lor locuri de mâncat – nu am găsit o altă denumire adecvată – sau de tarebele și micile dughene ce își etalează mărfurile, încurcând la greu circulația pietonală.

Iar dacă, cumva, reușești să te strecori printre toate astea într-un slalom zilnic și continuu, când să răsufli oarecum ușurat apar scuterele parcate. Evident tot pe trotuar, că altundeva nu au unde. Astfel că mare parte a plimbărilor pe jos ești obligat a le face pe marginea șoselei, cu atenția permanent încordată pentru a fi pe fază și a evita posibile și nedorite accidente.

În câteva cuvinte, circulația în Saigon este o aventură.

Surprinzător de proaspeți după prima noapte și un somn consistent în urma zborului lung, suntem gata să pornim în descoperirea orașului.

Primul loc în care intrăm este Hindu Sri Thenday Yutthapani Temple, un templu hindus destinat practicării activităților religioase de către străini. Și intrăm desculți, așa cum ți se cere în aproape toate templele pentru a menţine puritatea interioarelor. Evident, fiind primul lăcaș de cult în care am intrat și reprezentând o noutate pentru noi, am zăbovit destul de mult aici și ne-am uitat atenți la o mulțime de detalii. Ulterior, vom descoperi temple mult mai mari și interesante.

Ce aveam să observăm aici și a devenit permanență, a fost prezența fructelor aduse ca ofrandă divinităților. Iar aici i se aduceau domnului suprem, Sri Krishna, cel care – se spune – te va elibera de păcate.

Pe unul din bulevardele centrale circulația rutieră este închisă și se fac pregătiri pentru o serbare care să promoveze regiunea Lai Chau, cea mai săracă regiune administrativă a Vietnamului.

La fel cum în zona pietonală Nguyen Hue, strada Le Loi și Parcul Bach Dang Wharf urmează a se sărbători în week-end-ul ce va să vină prima ediție a Festival Marching Band Ho Chi Minh 2022, un festival cu participare internațională (mi s-a părut că am văzut și drapelul nostru) dedicat schimburilor culturale și artistice dar și gastronomiei.

Pentru ca pe alt bulevard să se organizeze Festivalul Ho Chi Minh – oraşul prieteniei.

Iar serile următoare ne-am preumblat și noi prin această zonă și am dat peste o densitate umană foarte ridicată, mai ales tinerii participând activ și zgomotos la concertele ce aveau loc în mai multe locații.

Iar în zona destinată degustării mâncărurilor, pe malul fluviului, se aflau mii de oameni care la mesele micuțe, care întinși pe iarbă sporovăind continuu în ciudata lor limbă ce mie mi se părea a fi un permanent tril păsăresc, cu sunete scoase precum icnetele rapide ale cine știe cărui păsăret.

Pe când eram mic auzisem o glumă, conform căreia chinezii pun numele copiilor în funcție de zgomotul scos de o oală de tablă căreia i se dă drumul pe o pantă. Spre amuzamentul meu, mi-am adus aminte de respectiva snoavă în primele zile ale șederii în Vietnam, în puzderia de zgomote scoase de localnici în ceea ce ei înțelegeau a fi comunicare interumană.

Cu mersul adaptat perioadei de concediu ajungem într-o zonă foarte elegantă, curată, cu clădiri frumoase având o arhitectură franceză și spații verzi foarte bine întreținute. Este centrul puterii coloniale franceze din trecut. Păşim pe lângă Comitetul Poporului iar cum ne apropiem de colțul clădirii ni se deschide panorama spre Vincom Center, unul dintre cele mai mari centre comerciale, cu peste 250 de magazine în două clădiri separate și care găzduiește multe magazine emblematice pentru case internaționale de modă.

Aici am avut o prim șoc. Știam că Vietnamul e o țară cu prețuri mici, în cele câteva ore de la aterizare avusesem timp să ne facem o impresie despre sărăcia oamenilor, însă odată intrați în magazinele acestui centru comercial am rămas perplecși de prețurile afișate. Mai mari decât în Europa și mă raportez la Zara, Stradivarius sau alte reprezentanțe întâlnite și în mall-urile din România sau de pe bătrânul continent.

Ca și în alte locuri prin care am mai umblat, dăm și aici peste un important obiectiv turistic aflat în perioada lucrărilor de restaurare. Este vorba despre Catedrala Notre Dame, învelită de schele care nu permit să ne facem o impresie despre frumusețea clădirii construite la sfârșitul anilor 1880 de către coloniștii francezi.

În vecinătatea acesteia se găsește clădirea poștei centrale, deschisă în anul 1891 și un exemplu glorios al arhitecturii coloniale franceze, perfect conservat. Clădirea încă funcționează ca principalul oficiu poștal al orașului iar turiștii gură cască îi mai încurcă pe localnicii care doresc să apeleze la serviciile factorilor poștali aflați de partea cealaltă a ghișeului.

De cum intri în clădire ai în față, pe peretele opus, tabloul cu chipul” bunicului Ho” , adică eroul național ce a dat numele actual al orașului.

Cabinele telefonice cu uși roșii din lemn sculptat sunt transformate în ATM-uri ale principalelor bănci locale iar zona centrală a încăperii e ocupată cu vitrine ce expun suveniruri sau accesorii pentru doamne.

Fetele care deservesc aceste standuri sunt foarte amabile și atente încât aduc și un ventilator micuț de mână când Adriana probează vreo două perechi de cercei într-o căldură destul de sufocantă.

Ne adăpostim puțin de vipia de afară pe băncile aflate pe Book Street, o străduță superbă, descoperită din întâmplare, cu magazine mici ce vindeau cărți și tablouri pictate de artiști locali și cafenele drăguțe, un proiect inițiat de Saigon Entrepreneur Magazine și Entrepreneur Book Development Council pentru promovarea scriitorilor vietnamezi.

Odihniți, intrăm și vizităm Palatul Independenței, cunoscut ca centrul comenzii aliate și locul unde nord-vietnamezii au revendicat victoria în războiul din Vietnam, ce are program zilnic 8 – 13 și preţul de intrare 40.000 VND (8 lei) pentru acces doar în palat și 65.000 VND (13 lei) incluzând și expozițiile.

Palatul avea o înfățișare inițială mult diferită fața de cea actuală, bombardamentul din anul 1962 schilodindu-l și făcând necesare costisitoare lucrări de refacere. Parcul în care se află are o suprafață de 12 hectare iar cele 95 de camere ale sale cuprind un spațiu interior de 20.000 mp și au fost deschise publicului în anul 1990.

Finalizat în anul 1871, a devenit reședința primului președinte al noii republici din Saigon. La 30 aprilie 1975 forțele de eliberare au intrat în incinta palatului și au ridicat steagul eliberării, moment care a semnificat eliberarea sudului Vietnamului.

Una din principalele camere ale palatului este Camera Consiliului de Securitate utilizată de președintele vietnamez și ofițerii săi în discuțiile cu politicienii și ofițerii americani.

Ajungi și în Biroul Prezidențial folosit de Nguyen Van Thieu, președintele Republicii de Sud, locul de unde acesta i-a scris președintelui american și i-a cerut sprijinul în vederea unui asalt aerian asupra nordului, solicitare ce i-a fost respinsă, motiv de demisie și fugă din țară.

Se pare că Nguyen Van Thieu s-a simțit trădat de președintele american Nixon de vreme ce în sala de recepție a acestui palat au avut loc șase întâlniri ale demnitarului vietnamez cu Henry Kissinger, consilierul american pentru securitate națională.

În clădire ai ocazia să arunci o privire și în Camera Ambasadorilor, cea în care ambasadorii proaspăt numiți în Saigon își prezentau acreditările, ultimul dintre ei fiind ambasadorul Japoniei în 18.04.1975, dată după care nu s-au mai organizat ceremonii în palat.

Periplul continuă prin dormitorul regal, prin sala de mese și camera primei doamne (inclusiv cu bigudiuri și perii de păr expuse) sau sala de meditație (camera celor 4 direcții cardinale ale păcii), sală în care președintele ar fi trebuit să își găsească calmul necesar pentru a reflecta cu atenția cuvenită înainte de a lua decizii pentru viitorul țării.

Nu lipsește nici incursiunea în centrul de comandă al războiului sau buncărul situat la 2,5 metri adâncime, ale cărui încăperi sunt legate prin pasaje înguste, căptușit cu un strat de beton menit să reziste la o explozie de 2.000 kg explozibil și locul în care întreaga familie a președintelui s-a refugiat în timpul bombardamentului.

Aici se afla punctul central al comunicațiilor iar o antenă înaltă de 45 metri permitea transmiterea informațiilor în partea de sud a țării dar și contactul radio cu Washington și alte capitale.

Palatul a fost bombardat la 8 aprilie 1975 de către un membru subversiv al Partidului Comunist din Nord care s-a înfiltrat în forțele aeriene ale Sudului și, având oportunitatea unei misiuni în care a pilotat de unul singur avionul ce avea drept țintă o altă locație, l-a deturnat şi a aruncat două bombe asupra clădirii-sediu al puterii.

Acest atac a dus la subminarea autorității Sudului și l-a determinat pe președintele SUA să ordone evacuarea ultimului american care se mai afla cu treabă în Saigon.

În imediata apropiere a clădirii este expus un elicopter UH-1, produs de firma americană Bell și folosit de președinte iar în vecinătatea acestuia sunt marcate, prin două cercuri pictate, locurile în care au fost aruncate bombele în data de 8 aprilie 1975.

În palat mai sunt expuse o versiune a Jeep-ului care l-a dus pe președintele Duang Van Minh la Radio Saigon pentru a citi declarația de predare necondiționată și un Mercedes Benz 200 W110, unul dintre trofeele capturate de Corpul 1 al Armatei de eliberare din moștenirea președintelui sudist.

După prima lecție de istorie a Vietnamului ne relaxăm în piața din centrul districtului. Nu e cea mai mare a orașului, însă are farmecul ei din momentul în care te afunzi printre maghernițele cu fructe, semințe, flori, obiecte de plastic și tot soiul de obiecte de încălțăminte.

În piaţă toate produsele sunt mai scumpe decât în magazinele – de fapt, mai bine zis, dughenele – dimprejurul ei. De exemplu, apa are un preţ dublu.

Însă aici totul e negociabil. Iar târguirea chinuitoare şi trebuie să fii un maniac al ei pentru a rezista până ajungi ca cererea să se întâlnească cu oferta.

Dar masa luată în această piață rămâne de neuitat. E o evadare din confortul nostru iar mirosurile din jur și igiena precară prilejuiesc amintiri ce vor dura pe vecie. Și te bucură, totuși…

La cina din prima seară ne pomenim colegi de scaune joase cu Charles, un american fost pilot militar ce a activat în Vietnam și care, după încheierea războiului, a fost detașat la baza de la Mihail Kogălniceanu.

Un tip de 76 de ani ce are o impresie bună despre angajații români – a lucrat o perioadă în foraje petroliere cu o echipă alcătuită din 3 conaționali de ai noștri – și a cărui amintire principală despre România o constituie superbele fete în bikini de pe plaja din Mamaia. Când ești militar ce să îți amintești...

E o delectare turistică să iei masa în piață! Supa e băgată în pungă de plastic pentru a fi dusă la client (bună reclamă pentru respectivul material!) de un incipient serviciu de catering iar tăițeii sunt luați cu mâna din găleată și introduși în oala cu supă...

Următoarea zi avem program de relaxare și începem cu o vizită la Muzeul de arte frumoase pentru care plătim 30.000 VND (6 lei) tichetul de acces apoi intrăm în The Goddess Mariamman Temple, un exemplu al arhitecturii strălucitoare și vibrante a lăcașurilor de cult hinduse, singurul templu hindus activ din oraș. Din informațiile prezentate pe broșuri aflăm că zeității îi plac bananele, nuca de cocos și apa dulce, însă din ce observăm aduse ca daruri se pare că nu-i displace Chupa Chups dacă e să ne luăm după însemnatele ofrande de asemenea dulciuri depuse în fața statuii.

După care urmează pauza la un salon de masaj vietnamez, un beneficiu programat încă de acasă.

Drept să vă spun, peste corpul meu se revarsă o simfonie de atingeri când se apucă fata de treabă. Am impresia că avea 4 mâini şi încep a mă destinde. Dar când se urcă deasupra mea zici că te atinge Coana Mare furioasă şi încheieturile par a fi cuprinse de dureri!

La sfârșit ambele lucrătoare – a mea plus cea care a prestat pentru Adriana – cer bacșis. Că, zic ele, nu sunt plătite din ce ne tarifează nouă. Ca două maimuțici se cațără pe pat și își aruncă ochii în poșeta din care Adriana extrage portofelul.

Își manifestă nemulțumirea față de prima bancnotă aleasă din grămada de dongi locali și ne cer cu nesimțire câte 100.000. Iar noi chiar le dăm până să realizăm ce prostie facem... Și adăugăm bacșișul de 4 dolari la tariful de 12 dolari/masaj/persoană.

După alte câteva ore în care luăm din nou centrul la pas și ne delectăm cu zumzăiala lui, cu delicioasele sucuri de fructe stoarse în fața noastră, cu edificiile importante precum Bitexco Tower (un turn de birouri ultramodern, cu înălțime de 262 de metri, 68 de etaje, cea mai înaltă clădire din Vietnamul, cu o terasă care oferă vedere la 360 de grade asupra orașului și a zonei înconjurătoare) sau dughenele răspândite pe străzile de pe care crezi că nu mai ai ieșire, ne pregătim de croaziera pe fluviul Sai Gon.

Prima oră petrecută pe navă e destinată cinei. Amenajată stil bufet îţi pune la dispoziţie delicii culinare nemaiîntâlnite până atunci, atât în ceea ce priveşte preparatele cât şi gustul lor. Dacă aş cataloga-o drept “delicioasă” mi-e teamă să nu aduc un prejudiciu de imagine bucătarilor. Iar dacă aş descrie-o mai amănunţit sunt sigur că v-ar ploua în gură…

Plimbarea pe întuneric ne poartă cam o jumătate de oră în susul râului şi ne depărtăm de zgârîe-norii din centrul urbei apoi ne întoarcem tot mai aproape de ei pentru a le admira mai de aproape siluetele şi coloristica luminoasă ce îi îmbracă.

Pe vas avem parte şi de program artistic. După ce formaţia plătită să susţină buna dispoziţie a oaspeţilor îşi termină programul, pe scenă urcă cine vrea, vietnamezii nefiind ruşinoşi după cum îmi pot da seama. Nu aşteaptă să fie invitaţi ci mesenii merg şi iau microfonul din mâna predecesorului.

Vocea unuia îmi aminteşte de Dan Spătaru, dar nu cred că acesta adaptase în vietnameză piesa “Trecea fanfare militară” din repertoriul îndrăgitului nostru cântăreţ, desi ritmul era destul de antrenant şi provocase la mişcări de dans mesenii băştinaşi.

Din port revenim la hotel în plimbare, una ceva mai lejeră decât precendetele, dat fiind şi măsura edililor locali de a închide circulaţia rutieră în centru oraşului pentru a permite cetăţenilor să participe la manifestările culturale organizate aici. Şi la care participă mii de persoane.

Dacă la sosire luasem taxiul din aeroport pentru a ne transfera la hotel întrucât eram obosiţi după atâtea ore petrecute în aer şi nu eram deloc familiarizaţi cu geografia şi viaţa oraşului, de la hotel la aeroport ne urcăm în autobuzul 152. Dacă venea mai devreme, ne-am fi urcat în 109, ambele plecând din Districtul 1 spre poarta aeriană a Saigonului.

Costul transportului este de 10.000 dongi (2 dolari) la care se adaugă încă 9.000 dongi pentru fiecare bagaj mare. Primeşti bilet doar pentru persoană, contravaloarea bagajului cred că face parte din comisionul taxatorului care se plimbă desculţ şi foarte degajat printre călători. Având o bancnotă de 10.000 dongi la vedere în scopul afişării tarifului de călătorie.

Taxiul te costă între 13 sau 16 dolari (recomandat a-l solicita prin recepţia hotelului întrucât afli şi preţul din capul locului şi vei fi ferit de negocieri neplăcute) şi nu are o viteză mult superioară în traficul infernal şi alandala de pe străzile extrem de aglomerate.

Am petrecut două zile întregi şi o după amiază în Ho Chi Minh.

Ca şi concluzie, în ipoteza în care aş fi cunoscut oferta oraşului mi-aş fi alocat o singură zi acestuia. Iar mizeria din zona centrală îl situează pe ultimul loc într-un top al locaţiilor vizitate în Vietnam pe parcursul sejurului nostru.

Dar a reprezentat primul contact cu fascinaţia Asiei de sud-est şi pentru asta va rămâne permanent în memoria mea.

---

VIZUALIZĂRI: 1906 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI