Între foc și potop, am fost ferit de Zei în smaraldul Mării Egee

TIPĂREȘTE

Pregătiri de plecare spre Thassos

Prin ianuarie, cum șade bine unui gospodar pârât, am luat legătura, via e-mail, cu Nikos, proprietarul-administrator al stabilimentului de cazare. Ne-am tocmit pentru 8 nopți de culcușit + demipensiune, la un preț/noapte de 150 de euro. Ne-a indicat contul bancar pentru transferul bancar de” seriozitate” : 150 de euro per camera quadruplă. Am plătit, având confirmarea rezervării făcute la Hotelul Ellas – Skala Potamia.

Timpul a zburat extrem de repede, iar cu o săptămână înainte de plecare, urmăream prin intermediul camerei web din golful ce delimitează plaja, imagini-live cu thriller-ul elicopterelor și avioanelor, ce încărcau” sacii” cu apă, apoi se înălțau deasupra versanților din spatele plajei Golden Beach, dând drumul ploii artificiale pentru a stinge ciupercile de foc ce cuprinseseră pădurea pinilor mediteraneeni. Noaptea, spectacolul limbilor de foc, ridicate la zeci de metri, era terifiant. Mă uitam pe imaginile live și fluieram a pagubă (150 de euro avansul - ciuperci la cuptor), regândind totodată planul de bătaie pentru abordarea oricărui litoral, grecesc, bulgăresc, chiar și turcesc. Am cochetat chiar cu Jupiterul, la o vilă departe de plajă, dar parcă nu-mi venea...

Pentru a mă determina cu orice chip să fac o schimbare, știrile negative despre Thassos curgeau ca mălaiul la moară. Era joi, în ante-săptămâna plecării, iar prâslea a contactat o răceală, tot ca un semn că zeii din Olimp nu ne doreau pe tărâmul Eladei insulare. Le spuneam copiilor:” Dragi mei, anul ăsta, Thassos-ul l-ați savurat la baie când ați făcut duș, că doar și cada de baie pe care recent am schimbat-o din vina celui mic, poartă denumirea asta, comercială ce-i drept, dar e Thassos” . Cu atâtea semne aruncate-n cale, am intrat cuminte, la căutat oferte pe litoralul Mării Negre.

Am găsit ceva, prin Sunny Beach, dar insula Thassos stătea precum ghimpele-n suflet. Am combătut răceala juniorului, iar pregătirile de plecare le-am făcut de mântuială (multe nu am luat în bagaje, aveam să constatăm la fața locului). Cu toate impedimentele, piedicile și gardurile înălțate, am înhățat în dinți inima, iar marți, din viul nopții (ora 3), am plecat spre insula de smarald, cu bagajele ușurele, anemiate de pripa și lipsa de convingere descrise mai sus.

Plecarea

Luni seara, parcă-parcă am prins oleacă de jvunk și am înghesuit bulendrele în genți. Focul din insulă fusese stins, ici colo coloane de fum alb se ridicau din pădurea pinilor greu încercați. Tot timpul urmăream camera web-live din Thassos. Am pus geană peste geană, iar la 3 am plecat cu inima împurecată, spre Elada. Din Giurgiu urmau să se alăture convoiului nostru de trei mașini, alte 2 mașini.

Drumul destul de liber la orele acestea matinale, nu a fost presărat cu cine știe ce evenimente, pe sensul nostru de mers. Pe Dealul Negru, în curba cea mare, pe contrasens, un tir obosit, dormea întins pe o parte, blocând tot fluxul automobilistic care venea spre Vâlcea. Am trecut mai departe, profitând de” precizia” tirului tolănit doar pe banda sa de mers. La radio, pe la ora 7 am auzit știrea cu tirul respectiv. Eram deja departe. Vama am trecut-o relativ repede, chiar dacă la ora 7 erau destule mașini care își așteptau rândul. Cam 40 de minute să fi fost până am trecut la frații bulgari. De la Ruse, am urmat Traseul 5 până la Makaza, presărând localitățile bulgărești precum copiii din poveste, pietrele din traistă. Așa am lăsat în urmă Obretnik, Volovo, Petko Karavelovo, Polikraishte, Veliko Târnovo, Dmitrovgrad, Haskovo, Kardzhali. La un Shell din Kardzhali am alimentat full rezervorul, plătind cu levele cumpărate din România. Cam 200 de leva am avut eu, pentru carburant și ronțăieli în familie.

La Makaza, după 1,90 euro vama, am trecut ca scăpați din pușcă, repede și exoftalmici la peisajul ce parcă era din altă lume. Relieful grecilor era desenat de mână cerească, dar dichisit de om. Plasele metalice cu ochiuri mărunte, țineau strâns legat muntele, pentru siguranța călătorului. Dacă prin Bulgaria mai întâlneam pietre scăpate în drum, aici totul era regie de teatru. Misanscena ne-a captivat. Din când în când, duduia waze-ul din boxele mașinii, care ne amintea de camerele radar ce impuneau limita de 60 km/h. Mai scăpam caii, oi vedea acasă dacă am sărit prea mult limita. Tunelele rutiere grecești săpate chinezește în stâncă, cu arcade perfect desenate, erau luminate ca la Paști, spre deosebire de cele din Veliko Târnovo, întunecate total, cu aspecte de hrubă.

Peisajul s-a îndulcit spre colină, remarcând modul ingenios de irigații cu aripi de ploaie, aplicat de greci propriilor culturi agricole. Am făcut comparația instant cu ce a fost odată și la noi... Seceta parcă nu există în Grecia, cu toate că temperaturile sunt ridicate, dar oamenii au o altfel de abordare atunci când” cormoranul” e prins cu ocaua mică în piscinele localnicilor.

Am mers pe drumuri bune până la Keramoti, unde ne-am așezat căruțele la coadă spre a fi îmbarcați pe feribot.

Cu feribotul și nu numai...

La dus – Am ajuns în Keramoti în jurul orei 16 45, iar feribotul de ora respectivă, era tras la” peron” , descărcându-și torentul de automobile, autocare și alte motorizate, plus oamenii ce-și căutau locurile spre propriile mașini. Nu știam cum să ajungem la locul de îmbarcare al mașinii. Un” meseriaș” de-al locului ne-a indicat traseul, cuminți ne-am îndreptat spre circuitul ce ducea spre borta nesătulă a uriașului feribot Dnimitrios – Thassian Sea Line. Am debarcat soția și copiii, ei urmând a urca la bordul ambarcațiunii pe jos, iar eu am condus, ghidat de oamenii de liniei ai vasului direct în interior. Biletele au costat 45 de euro, din care 5 euro per capita și 25 euro pentru Măgăreață.

După ce am lăsat Măgăreața în plata Căpitanului, fără de apă și de nutreț (ea nu Căpitanul, că ăla era doar pe rom Jamaica), am urcat treptele pentru reîntregirea familiei. Pe scăunele ca de tren, mă așteptau. Strapontinele și băncuțele erau pe jumătate ocupate, ca de altfel și numărul de locuri ale automobilelor, semn că feribotul de la această oră nu era aglomerat. Soarele era puternic, căldura lui era toropitoare, noi eram plecați de la 3 dimineața. Ne-am topit precum lumânarea-n sfeșnic. Cioporul de copiii s-a risipit spre puntea superioară a feribotului în căutarea înaripatelor înfometate.

Eu am sfeterisit-o la barul vasului după ceva” răcituri” , lichide, nu piftii. Am luat doze de apă cu lămâie, reci ca o zăpadă de ianuar. După ce ne-am răcorit îndeajuns am început să gustăm savoarea călătoriei cu feribotul. Era botezul nostru în acest domeniu. Dnimitrios mergea cuminte, pe undele mării, fără tangaj și fără ruliu. Poseidon care-și ascunsese tridentul războinic, ne primea politicos, fără nici urmă de zgâlț. Sprijiniți pe balustradă, admiram zig-zagurile pescărușilor în siajul ambarcațiunii, într-un joc frenetic de vânare a peștilor ce săreau deasupra spumei albe a valurilor. Am suit treptele de pe puntea inferioară spre cele din tăriile vasului în căutarea copiilor. Sus era spectacol de circ, în briza mării, cu chiote de copii și țignale de pescăruși. Cu mânuțele ridicate, ținând felii de pâine, așteptau coborârea razantă a păsărilor mării spre a-și lua premiul. La fiecare reușită, copiii strigau acompaniați de pescăruși, într-un cor al bucuriei.

Cei care mai fuseseră cu feribotul, aveam destui printre cei din grupul nostru, veniseră pregătiți cu” Velpitarul” la purtător. Nava (de-acum a noastră!), înainta ca într-un vals pe oglinda albastră a mării. Am remarcat pe stânga traseului, goliciune unei insule mai mici, cea cu un nume semi-obscen. După vreo 40 de minute am ajuns cu bine la cheiul unde a amarat feribotul nostru.

În Limenas am debarcat în ordinea în care am urcat. Odată îmbarcați în autoturisme, convoiul nostru a părăsit Limenasul, cu direcția Skala Potamia. Am fixat pe navigație coordonatele hotelului și ne-am pus în mișcare. Drumul e destul de scurt, cam 20-25 de minute, dar foarte sinuos. Este un drum ce urmărește conturul insulei, uneori intră în pădurea de pini, alteori se vede marea. Curbele simple ori acele de păr le-am abordat cu viteză redusă, practic nu poți merge cu viteză mare. Inconștiența unor șoferi poate da naștere și aici la accidente. Fiind în coloană, nu ai cum să depășești, curbele numeroase opresc orice tentativă de pilot de Formula 1. Cu ochii foarte atenți, mă uitam după semnele focului ce aprinsese pădurea cu numai o săptămână în urmă. Nu distingeam nimic, pesemne focul arsese pe alte locuri, versanții fiind destui de mulți.

Am intrat în Skala Potamia, iar peisajul s-a animat. Multe imobile, majoritatea de 1-2 etaje având curți împrejmuite, proprietățile grecești sunt pe modul turistic de dezvoltare și produs capital. Am urmat indicațiile navigației și am intrat în parcarea Hotelului Ellas. Era ora 18 și 15 minute. Practic după 15 ore am ajuns la destinație, mult, tare mult și obositor! Parcarea era neasfaltată, balastată cu ceva timp în urmă, vegetația înierbase mare parte din suprafață. Am găsit un loc destul de bun. Jumătate din parcare era ocupată de autoturisme provenind din România (Mamaia ori altă stațiune de acasă sunt istorie – știu că poate deranjez, dar acesta este răspunsul pe care mulți dintre compatrioți îl dau diriguitorilor turismului nostru,” susținut” intens de administrație și jocuri phopholitice...). Restul de mașini aveau fie numere de Grecia, Bulgaria, Moldova, Serbia, Olanda sau Germania.

La întoarcere – fiind dimineață, am plecat cu cursa de ora 7, am fost primul la coada care s-a format cu mașini, majoritatea cu numere de România. După plata celor 45 de euro, ne-am luat locurile pe băncuțele de pe puntea de mijloc a vasului. Un aer destul rece sufla cu putere. Copiii încă adormiți s-au refugiat in interiorul sălii acoperite. Noi am rămas în briza răcoroasă a mării savurându-ne cafeaua de la termos, pregătită în viul dimineții, la hotel. Pescărușii dădeau rotocoale vasului, dar fără a mai primi ceva recompense alimentare. Oamenii erau prea nepăsători cu ei. Am beneficiat, de data aceasta, de serviciile lui Anass – Thassos II, parcă mai mare și mai învechit ca cel care ne adusese în insulă. Am simțit și un pic de ruliu, fără complicații digestive. Adevărul este că nici nu mâncaserăm ceva. Plecasem de la ora 6 de la hotel, doar ce ne treziserăm. Am ajuns cu bine în Keramoti, punând cap-compas Makaza.

Am plecat spre casă pe o vreme închisă, înnorat și cu chef de ploaie. În drum spre casă, eram prin Bulgaria primeam mesaje pe whatsapp din Skala Potamia că începuse potopul. Cei care nu veniseră cu noi și care mai aveau o zi de stat, erau sub asediul norilor. Ploaia cu vijelie făcea prăpăd. La televizor am recunoscut imagini cu taverna Korali, mesele la care noi mâncaserăm cu puține seri în urmă, fuseseră măturate de valurile viiturilor formate de pe versanți. Și alte taverne au suferit pagube, fusese și curentul întrerupt 12 ore. Grecii, în ciuda multor vorbe despre ei, s-au mobilizat și au refăcut peisajul. Încă odată am fost norocoși, la plecare, de data aceasta cu apa dezlănțuită din cer, după ce noi ne terminaserăm sejurul. Focul și apa, au delimitat și marcat perioada în care noi ne-am” strecurat” vacanța pe tărâmul grecesc, fără să le cunoaștem forța brută, distructivă.

Un amestec de nații aveam să întâlnim prin hotel. Asta nu era rău, arăta interesul și altora pentru stabilimentul la care poposisem.

Așa cum ne este obiceiul, am lăsat bagajele în mașini și ne-am îndreptat cataligele spre recepția hotelului. Din parcarea deschisă, am făcut ușor dreapta și am pătruns pe portița ce da în aleea terasei cu mese. Din terasă, am ocolit corpul restaurantului și am trecut pe sub o arcadă ce susținea un balcon de la una dintre camere (era camera în care urma să locuim, aveam s-o aflăm mai târziu). Imediat după arcadă, pe dreapta câteva trepte ne-au condus în recepția micuță. Un băiat născut parcă de o silfidă, ne-a preluat politicos și ne-a descusut pe limba universal valabilă. Cu un ochi la slănină (în cartea mea de identitate), iar cu altul la făină (în ecranul computerului), a conexat și focalizat imaginea cererii cu oferta pe familiile ce tocmai descinseseră la hotel. Convins că noi suntem ăia din spatele avansului, ne-a înmânat pe loc, cheile de la iatacurile grecești. Cu mai multe băiatul din recepție nu a insistat, decontarea finală a cazării fiind amânată pentru întâlnirea cu Nikos - il cappo. De ceea ce eram siguri, din corespondența electronică purtată anterior, era faptul că aveam cazare cu mic dejun inclus și nu cu demipensiune așa cum fusese aranjamentul inițial, cel din ianuarie. Această schimbare, venită pe parcurs, a fost motivată de Nikos, de faptul că bucătarul și-a luat transferul în altă parte, iar personalul deservent a fost redus. Într-un fel a fost mai bine, nu eram astfel legați de orarul mesei de seară, iar varietatea tavernelor pe care le-am bifat, a fost de un farmec aparte. Bineînțeles că odată cu scoaterea mesei de seară, ni s-a redus și costul cu câte 10,5 euro/persoană/zi.

Hotelul nu e rău, a avut o perioadă de glorie cu ceva ani în urmă, necesită câteva îmbunătățiri la capitolele baie și aer condiționat. Costul relativ scăzut al cazării a fost compensat de prețurile ridicate ale mâncării concasate la tavernele de care v-am povestit. Erau și magazine care ofereau la prețuri mai normale diverse produse alimentare.

Bunăoară, chiar aproape de noi, circa 30-40 de metri se găsea un Carrefour. De aici luam apă la 1,5 litri, setul de 6 sticle fiind de 2,85 euro. Mai luam cornuri cu Nuttela și iaurturi grecești. În rest, tot potolul (dejunul și cina), a fost asigurat contra-cost, de tavernele specifice dispuse pe străzile din Skala Potamia.

Am luat cheia prinsă cu inel de o bucățică de placaj numerotată cu cifre arabe. Cheia e de decor, orice șpringar, începător sau avansat, ar fi fost bucuros de o asemenea încuietoare. Nu-i vorbă, încuie și descuie, dar e de o simplitate cum numai la broaștele de la ușile bunicii, la țară mai avem. Dar suntem în altă țară, unde șpringarii par să lenevească, toropiți de soare, ori poate sunt la o” specializare” peste granițe...

Am urcat la etajul 1 și am descoperit camera. Dispusă la capăt de culoar, ușa deschisă oferea următoarea distribuție a culcușului: un vestibul fals, având un cuier montat pe peretele din stânga, în dreapta imediat, o ușă mare de sticlă translucidă (blestemul de la Hunedoara se repeta și aici, de data aceasta, la baie), ascundea de formă o toaletă. În față se intra practic în culcușul principal format din două paturi mari lipite, un dulap de haine pe stânga sub scara din lemn ce urca la culcușul secundar. Paturile erau flancate de câte o noptieră micuță, iar spre peretele cu baia, am descoperit un birou mare, cu sertar și frigider escamotat sub blat. Deasupra biroului, pe perete, o oglindă lată permitea scălâmbăieli de sezon, înainte de a ieși pe ușă la plimbare. Un scăunel completa setul oglinzii și biroului pentru a pierde timpul scălâmbăielilor cu folos, înainte de a ieși pe strasse. Pe paturi erau expuse în pachet câte două prosoape pentru fiecare dintre iubitorii de îmbăieri-dușate, albe, moi, fără însemne particulare. Perna dreptunghiulară și cearșaful” eterizat” completau cazarmamentul din dotare.

În sertarul biroului am găsit un foehn care a funcționat la parametri normali ori de câte ori se întâlnea cu” perucile” jilave. Tot pe birou, dar la perete, era și safe-ul pentru marile valori aduse de peste hotare. Metoda de codificare a safe-ului era din cea mai simplă, așa că valorile puteau ședea în siguranță, ca la hotel.

Pe scările de lemn ce porneau din camera adulților spre tăriile încăperii, se ajungea la culcușul secundar, destinat copiilor. Acesta era alcătuit din 2 paturi identice cu cele de jos, ale adulților, separate. Ulterior, acestea au fost unite de copii. O comodă cu două încăperi mari cu o oglindă pe perete, deasupra și o noptieră era tot inventarul copiilor. Un bec gen spot asigura iluminatul culcușului secundar. O fereastră dreptunghiulară, cu plasă de insecte, prin deschidere, dădea într-un fel de balcon inaccesibil nouă, dar accesibil personalului deservent, printr-o ușă distinctă. Paturile copiilor erau flancate de peretele cu geamul și de o balustradă- parapet, frumos traforată, trainică, ce se continua cu balustrada de la scară.

De sus, copiii puteau concasa semințe direct în capul nostru, dar și hainele lor puteau ateriza direct peste noi, fiind totuși fericiți că obiectele mai grele, erau totuși bine ancorate sau depozitate mai spre perete.

Din camera mare, cea de jos, am deschis ușa de sticlă de la balconul nostru. O masă pătrată cu patru scaune ocupa jumătate de balcon. Un uscător de rufe din inox, sta strâns și rezemat pe peretele cu ușa. Un paravan din plastic translucid, separa intimitatea noastră de cea a vecinilor. Balconul e cu parapete din piatră și zidărie, cu mini-pilaștri de susținere. Lumina din camera mare, era asigurată de o lustră cu fir lung cu 2 becuri puternice. Deasupra fiecărui pat era câte o aplică cu lumină rece. Toată iluminarea putea fi întreruptă din pat, de un întrerupător practic. Un televizor lcd, micuț pentru imensitatea camerei, oferea remedii contra plictiselii, dar doar în limba greacă. Din 40 de canale, 2 erau în engleză. Nu am utilizat neam televizorul, doar curiozitatea m-a determinat să văd ce fel de canale oferă hotelul. Probabil este cel mai ieftin abonament la rețeaua locală de cablu. Am rescanat rețeaua, după ce am schimbat setările de limbă, greaca fiind pentru mine o chineză mai evoluată. Înălțimea camerei principale, era de 4-5 m, practic erau două camere suprapuse. Deasupra televizorului, aproape de tavan, era dispus aparatul de aer condiționat. Cum sportul extrem nu face parte din abilitățile mele, m-am văzut nevoit să înghit răcoarea oferită de AC, condimentată de odorizante mucegăioase. În condiții de altitudine normală, aș fi curățat filtrele și dezinfectat cu spirt lamelele radiatorului, dar așa, nu am avut cum să procedez. Totuși am găsit ca soluție de utilizare, după ce am observat regimul de funcționare și emanare a mirosului, ca după pornire să-l las să meargă cam 10-15 minute cu geamul de sus și ușa de la balcon deschise. După minutele respective, nu mai emana mirosul de mucegai.

Prize de perete erau două jos, la noi. Copiii nu aveau nici o priză. Având un prelungitor cu trei prize, ne-a fost mai ușor să beneficiem de curentul electric, la încărcarea telefoanelor, utilizarea uscătorului de păr și la aparatul contra insectelor zburătoare de noapte.

Baia, așa cum spuneam mai sus, era cu ușă de sticlă translucidă, ce se deschidea spre interior. Pe lângă faptul că era din sticlă, nici nu se închidea, era batantă. Singurul element care o oprea să nu se deschidă și spre vestibul, era o aplică cu lumină din vestibul. Ușa nu avea toc, iar un luft imens pe întreaga înălțime a sticlei, permitea curenților să-și facă de cap. O adevărată corvoadă și sport extrem la utilizarea acestei băi. Intrat odată în baie, erai încorsetat instant de dimensiunile reduse ale acestei săli, improprie” lecturilor elevate” . Chiuveta micuță cu oglindă mare, era față în față cu ușa. Toaleta era aproape lipită de peretele din față, practic pe tron se putea cârmui doar mândru, țeapăn, fără să te lași cuprins de gânduri, ori coate-n falcă. Meditațiile budiste nu se puteau executa decât înțepenit de spate. Deasupra tronului, la 2 m, pe perete era montată o oglindă rotundă cu lupă, având o alonjă reglabilă de tip lamelar, prinse în nituri. Am utilizat-o doar eu la cositul firelor din barbă cu briciul moștenire de familie. Norocul nostru că nu suntem mai rotunzi, altfel ceream țucal de noapte și-l scoteam pe balcon, doar acolo am fi avut loc. La stânga tronului, era dușul, cu ușa lui de sticlă, care nici aceasta nu se închidea fest, dar cel puțin, avea bordură de gresie. În interiorul cabinei de duș (cam impropriu spus, dar era ca o cabină totuși), bateria de duș era montată la un metru față de podea. Dușul cu furtun se putea lua și utiliza după dimensiunea fiecărui îmbăiat. Nu există suport de săpun, cuier de prosop pentru duș. Practic bordura, fiind lată, o utilizam pe post de suport. Aci țineam și flacoanele cu șampoane, cele date de hotel (4 la număr) dar și pe ale noastre de acasă. Săpunelele de la hotel erau micuțe, ca pentru grădinițele cu prichindei. Singurul avantaj al băii noastre era geamul mare din termopan care se deschidea în cele două planuri. Mânerul acestei ferestre a constituit cuierul prosopului. După fiecare îmbăiere, geamul era lăsat larg deschis, curenții ce comunicau cu balconul și fereastra de la copii, asigurau zvântarea umidității foarte repede.

Pentru a fi exact, menționez că aveam și prosop suport de picioare, cuier din alamă pe peretele dinspre chiuvetă, dar și o priză cu capac, dispusă extrem de prost, în dreptul nasului când stăteai pe budă, pe perete. Priza nu era fixată, ci ieșită din lăcașul ei, cred că intenționat. Cel care se găsea în meditații budiste nu putea adormi, știind că 220 de volți stăteau la pândă, la nasul lui. Treaba se executa rapid și fără mocăieli inutile, izvorâte din smartphone -uri ori integrame minimaliste.

Pe jos aveam gresie, asta a fost foarte bine, întrucât din duș ieșeam în șlapi, neavând curajul să ne spălăm desculți, nu că n-ar fi fost curat, dar dintr-o obișnuință la hotelurile cu oricâte stele etalează pe firmament, dușul se face în șlapi cauciucați. Se evită astfel patinajele accidentale precum și contactarea unor eczeme prietenoase cu pieile rebele. Costumele de baie, prosoapele erau uscate destul de rapid pe uscătorul mare din balcon. Sfoara adusă de acasă pentru aceeași utilizare, a rămas nefolosită. Clima destul de uscată, zvânta până dimineață bulendrele puse la uscat.

De neuitat diminețile pierdute în mod voit în balconul camerei, în fața cafelei pregătite la cana electrică. Peisajul montan, jumătate încărcat de vegetație - spre poale, jumătate golaș – spre creste, înfrățit cu apa mării, crea imaginea inedită pe care nu o mai gustasem vreodată. E ceva asemănător, până la un punct, în Bulgaria, dar un je ne sais qua, aduce senzația asta în simțiri. Prospețimea aerului dimineții te încarcă într-un anume fel. Stai pe balcon, cu ochii plimbându-i pe munte, apoi îi” scalzi” în apa mării, sorbi din cafea și ți-e bine. Banal, știu, dar e o senzație de împlinire și descărcare energetică concomitentă.

Într-una din aceste zile, am fost brusc întrerupt din pseudo-meditația transcendentală, de două cupluri de ruși, ce se întorceau de la o petrecere de noapte pe plajă. Erau doar în costumele de baie. Bărbații, la vreo 15-20 de m în față (semn al grobianismului macist, trădător de rezerve financiare și pe care lumea musai să le vadă), vorbeau și cântau pe voci dogite, stăpânite de aburii neduși ai alcoolului. Expresiile obscene le ieșeau din ființele caricaturizate, unul era slab, dar înalt, iar celălalt rotund ca un dovleac expus de colhoznici la ziua recoltei.

Din când în când, întorceau gura, aruncând o înjurătură spre cele două însoțitoare, aflate în spate. Nici ele nu erau niște tăcute. Ora era foarte matinală, aproape de ora 6, lumea încă dormea, dar lor nu le păsa. Despletite și cu niște costume sumare, lipăiau asfaltul, nechezând printre vorbe rusești. La școală am făcut ceva rusă și am tălmăcit că distracția pe nisipul nopții s-a lăsat cu” exerciții de echitație” , cu jocheii șchiopi și fără vlagă. Amuzamentul gâlgâia din toți patru ca dintr-o cascadă frivolă. I-am urmărit până au intrat în hotelul lor, la vreo 50 de m de al nostru. Cum au intrat, liniștea s-a reașezat asupra peisajului marin.

Curățenie se făcea zilnic, două fete tinere, cu sfială veneau și ne întrebau ce dorim (atunci când ne găseau în cameră). Dacă eram plecați, găseam camera lună. Ne și miram de modul de împachetare a bulendrelor lăsate vraiște de noi, pijamalele, prosoapele, tricourile și alte bulendre, erau stivuite cu grijă pe pat sau sub perne, gresia era spălată, praful șters, schimbate la trei zile lenjeria. Prosoapele era schimbate la două zile. Hârtia igienică era completată cu grijă, nu care cumva să găsim idei... Cuminți fătucile de la curățenie, nu s-au jucat de-a-v-ați-ascunselea cu obiectele noastre sau” mălaiul” uitat intenționat printre bulendre.

Întregul personal al hotelului trădează o seriozitate în abordarea meseriei, în ciuda mediei de vârstă scăzute. Majoritatea sunt tineri și foarte tineri, respectuoși, zâmbitori, amabili. Era un fel de legătură care s-a creat între ei și noi, favorizați și de faptul că fiica mai fusese aici și se cunoștea cu unele dintre fetele de la personal și cu care a păstrat legătura mult timp. Revederea lor s-a lăsat cu chiote de bucurie de ambele părți, asistam și eu la manifestarea lor, minunându-mă.

În a treia zi de cazare, ne-am întâlnit cu Nikos, care ne-a întâmpinat jovial, pe unii din grupul nostru recunoscându-i din sejurul anterior. Ne-am salutat cordial, după ce am făcut cunoștință. Am făcut decontul pecuniar final pentru cazare și mic dejun. Prietenii noștri i-au făcut cadou o ulcică de lut cu Cocoșul de Horezu, dar și o țuică veritabilă de prună, de prin dealurile Olteniei noastre de sub munte.” Hande-made?” – ne-a întrebat. I-am confirmat originea produselor, pe locul geografic identitar, cu amănunte despre Horezu. I-a plăcut descrierea, lucindu-i ochii, oare cumva misterios. Avea să se revanșeze, la plecarea noastră, făcându-ne cadou câte o sticlă de uzo provenind dintr-o distilărie aflată în Kavala. O țin amintire.

Hotelul nu e un loc de lux, am fost conștient la ce mă înham. Nu am venit în Thassos pentru plăcerea de a expanda pereții din interior cu laserele din priviri. Din prețul mic al cazării știam ce ne oferă. În urmă cu trei ani, fiica mea stătuse aici, iar povestea ei era vie în amintirea noastră. Am venit pregătit sufletește, cu cele de trebuință astfel încât să ne facem o ședere cât mai confortabilă. Ne-am gospodărit singuri atunci când a fost o nevoie mai mare, dar multe nu au lipsit.

Începând cu ora 7 puteam coborî în sala restaurantului unde aveam micul dejun, cu numeroase feluri, aceleași timp de 8 zile. Am alternat prin selectarea unor feluri într-o zi, apoi luam altceva în ziua următoare din următoarele: ouă jumări, fierte, ochiuri, cârnăciori, salamuri și cașcaval rulate precum țigările de foi, brânză feta, măsline, gemuri diverse sortimente, lapte, iaurt, cornuri cu gem/cu ciocolată, sucuri de fructe, pâine neagră, albă, cu semințe, toast, ceai, cafea. Cafeaua era de la aparat, bunicică, după ce i-am dat în gust nu mai făceam în cameră la cana electrică. De mâncat o făceam pe terasa exterioară, după ce ne serveam singuri, având ca suport farfurii și tăvi de plastic. Tacâmurile și vesela erau curate, fără urme de ruj, dinți, proteze sau amprente. Am remarcat tinerețea celor care zburdau pentru a aproviziona locurile de auto-servire, naveta acestora între bucătărie și sala de mese fiind continuă. Erau totuși direcționați și organizați de o doamnă mai în vârstă, ce dădea un sentiment de siguranță precum supa de zburătură de casă. Cu micul dejun te puteai întinde doar până la ora 10.

Terasa exterioară avea vreo 20 de mese, frumos așezate, cu fețe de masă de unică folosință, acoperită în întregime, dar și închisă pe lateral de paravane rulante atunci când vântul dansa prin văzduh. Câteva albine inițiau vizite de curtoazie la mesele noastre, în special la cei care aveau sub nas meniuri pe bază de fructe, sucuri sau ceaiuri îndulcite cu miere.

Aceste ființe înaripate erau lăsate în bună pace, luau puțin și plecau mulțumite și ele că acele le rămânea la purtător. Nu schițam gesturi îndrăznețe pentru a nu da loc la interpretări din partea gazdelor. De altfel, albinele au fost întâlnite des în această vacanță grecească.

Am descris în postare distinctă despre plaja de la Golden Beach. În completare, despre plaja Golden Beach sunt cele legate de albinele pe care le-am întâlnit aici. Erau pe plajă dimineața, chiar pe cearșafuri, la ora 9 le găseam în valuri, trăgând să-și dea duhul. Multe dintre ele erau hrană la numeroșii pești care ofereau spectacol cu modul lor de capturare. Din milă creștinească față de micile vietăți, câțiva samariteni de ocazie luau în căuș albinuțele spre a fi duse la mal, spre o ipotetică salvare fie de la înec fie din fălcile bibanilor și chefalilor de mare. Nu se mai ajungea cu ele la mal, întrucât din instinct acestea procedau la inoculări de venin apicol în epidermele samaritenilor. Zmierletele și olicăielile acestora înveseleau atmosfera caldă, mediteraneeană, dând o notă de inedit, de divertisment ad-hoc. Pe cearșafuri era mai complicat cu activitățile sanitare, injecțiile micuțelor asistente înaripate nu se prea executau, atenția celor care se tolăneau în vederea bronzării, fiind sporită.

Provenind (!) din familie de crescători de albine (soacră-mea fiind o veritabilă apicultoare), mi-am pus întrebarea legitimă legată de activitatea productivă a albinelor de pe insulă. Aveam să descopăr, prin plimbările noastre de-a lungul și de-a latul insulei, cantitățile de miere la vânzare. De curiozitate am cumpărat miere de pin (10 euro borcanul la fițoși, pe strasse, în centru satului Panagia) dar am găsit-o mai ieftin în creierii satului Panagia, sus la un magazinaș mai izolat, doar cu 8 euro. La măicuțele de la Biserica Sf. Mihail din insulă, aceeași miere era la 8,50 euro.

Am descris zona plajelor, tavernelor în postări distincte. Pe lângă cele descrise în postări distincte, am vizitat cu mașina Theologos, Biserica Sf. Arhanghel Mihail, Potos.

La Biserica Sf. Arhanghel Mihail am rămas impresionat de imaginile peisajului marin, privit de la balustrada mănăstirii, cu zborul gândului peste linia orizontului, stâncile și plaja din apropiere. Codul vestimentar impus la intrarea în curtea mănăstirii, e o caracteristică ce naște respect dar și multe zâmbete. O măicuță ce stătea la intrare, privea pelerinul ce pătrundea pe poartă. Dacă era femeie, îi alegea o fustă lungă pe care o punea s-o îmbrace. De umerii erau golași, pelerina primea o pelerină, un bolero micuț. Bărbații în pantaloni scurți, erau îmbrăcați cu pantaloni lungi. Mărimile hainelor curate și date spre schimbare, sunt mari, iar cei ce intrau să viziteze, îmbrăcați cu ele, păreau dintr-o lume uniformizată, mai umilă și deprinsă cu sarcinile bisericești. Curtea îmbrăcată în piatră, acoperișul cu lespezi, vegetația îngrijită din curte și de afară, te încarcă energetic. Un nectarin încărcat cu fructe uriașe, crește lângă porticul unei anexe din curte. La intrare în bisericuța veche, un bol cu rahat aromat, roșu, pudrat cu zahăr îi întâmpină pe enoriașii de ocazie. Apa rece de la cișmeaua ce curge din piatră, e un mister. Cum de tocmai aici, sus pe creasta golașă a stâncii pustii, curge o astfel de apă limpede și rece? Unii spun că e miracol, alții că e mâna omului. Răcorit de apa rece, poți merge mai departe.

Theologos, situat în centrul insulei, e abordabil pe șoseaua asfaltată, prin Potos. Aglomerația de care am dat la momentul vizitării, nu ne-a permis să-l putem vizita așa cum ne-am dorit. E o localitate prea comercială, marketingul exacerbat fiind cel care te trimite la mâna hazardului. Am intrat cu mașina fără să-l putem vizita. În schimb, am urcat la Cascada de deasupra localității. Am lăsat mașinile la parcarea amenajată, iar per-pedes am luat calea prin pădurice. Surpriza a fost când am constatat că în oglinda lacului format de cascada frumoasă, se bălăceau compatrioți. Superbe siliconate cu minuscule costume de baie, jucau rolul sirenelor aflate în grija unor feroci masculi cu barbă. În dulcele grai mioritic, se bucurau că au spurcat mîndrețe de apă. Neam de neamul lor, peștii ce trăiau pe fundul lacului, nu văzuseră asemenea” pești” cu sirene lor botoxate pregătite pentru o nouă seară de muncă. Proaspăt igenizate, sirenele cu” peștii” s-au retras civilizat spre ML-uri ce adăstau în parcare. Abia atunci, peștii adevărați au răsuflat ușurați pe fundul lacului.

Potos-ul l-am văzut din fuga mașinii, fără să oprim. Ne grăbeam să nu ne prindă noaptea pe coclaurii insulei...

Peisajul insulei Thassos e cumva desenat de un extremist al contrastelor. Nordul e mai verde, mai plin de vegetație, în timp ce sudul e arid, cu multe trunchiuri de copaci arse, piatra seacă, golașă a muntelui fiind caracteristica ce nu încântă privirea. De pe mare, locul pare inospitalier, aici în sud, sud-est. E altceva când insula e abordată din nord. Parcă ești în ocean în prag de naufragiu, convins de gândul că pe insulă vei descoperi o nouă viață și să nu mai revii, niciodată, la cea de dinainte...

---

VIZUALIZĂRI: 1986 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI