„Nebănuite sunt căile Domnului” ...

TIPĂREȘTE

Am decis noi (eu) că 5 zile or fi de ajuns pentru Lacul Como (vezi aici și continuările), ca să ne mai rămână 2-3 și pentru alte destinații. Inițial am vrut să le alocăm Lacului Maggiore, să terminăm ce începuserăm în toamnă, dar Tati a zis că mai bine depășim „episodul Maggiore” , de bine-de rău am cam înțeles care-i ideea. Buun!... Păi atunci hai să ne mutăm spre răsărit; dincolo de munți, există un lac mai mic și mai puțin turistic (mi-am imaginat eu), pe nume Iseo. Dă-i și cercetează cam ce-ar fi de făcut pe-acolo – o-ho-ho! Așa a rămas, partea a doua a vacanței s-o dedicăm Lacului Iseo.

Acum, se știe că între 2 puncte se poate ajunge de regulă pe mai multe căi. În cazul nostru, în mare, trebuia să ocolim muntele prin sud sau prin nord. Cum prin sud mai fuseserăm (parțial), am decis s-o facem prin nord, peisajul părea mai muntos și mai interesant; aveam să parcurgem celebra vale Valtellina (una dintre puținele văi alpine orientate est-vest).

Următoarea întrebare a fost, logic: și cam ce-am mai putea noi să vedem pe drum?! Adică în afară de munți, râuri, sate și orașe; chestii de vizitat, mă refer... M-am entuziasmat foarte tare când am descoperit pe harta virtuală ceva cu adevărat demn de atenția noastră turistică: un sit arheologic. Și încă unul aparte, cum nu mai văzuse niciunul dintre noi până acum: Parco nazionale delle incisioni rupestri (cred că nu-i nevoie să traduc), aflat pe aria localității Capo di Ponte. Wow! Artă rupestră veche de milenii!... Sit UNESCO! Wow! Ai mei or să fie dați pe spate când or să vadă la ce treburi interesante i-am adus!

Dimineață, nu prea devreme (că n-aveam de ce să ne grăbim), ne-am strâns calabalâcul și-am predat omului de serviciu cheia apartamentului. Tati, ca șofer ce se află, studiase un pic traseul în avans și s-a gândit că mai bine setează adresa sitului arheologic direct pe gps-ul mașinii închiriate (de obicei, ne folosim de unul din telefoane). „Deci Parco nazionale, Mami, da?!” „Da, Tati, Parco nazionale!” Și pornirăm.

Vremea nu era prea grozavă, deh, primăvară capricioasă în munți... Pătura de nori era joasă și apăsătoare, dar totuși destul de fluidă; era fascinant să urmărești fuioarele mai groase sau mai subțiri desprinzându-se și contopindu-se într-una... Iar natura atât de verde, atât de proaspătă!... În Colico, am spus adio Lacului Como și ne-am încadrat spre dreapta, pe valea largă a râului Adda, mărginită de versanți înverziți (atât cât lăsau norii să se vadă), presărați pe la poale cu localități mai mici sau mai mari și cu nesfârșite terase cultivate cu viță-de-vie. Calea ferată urmează și ea paralel șoseaua. De obicei îs foarte atentă pe unde mergem și-mi place să urmăresc drumul pe hartă; de data asta, nu mi-a trebuit, atât eram de absorbită de peisajul proaspăt, mereu schimbător.

Am trecut prin 2 orășele, Sondrio și Tirano; le reținusem numele de mult, ultimul mă distrase, că aduce a „tiran” . Măricel „Tiranul” ăsta, nu mi-aș fi imaginat! Mergeam de câteva minute prin el și deodată văzurăm indicator „spre Centro Storico” . Am râs cu Tati: „Îți dai seama, au ăștia și Centro Storico aici!” (În ce hal aveam să ne-o luăm peste nas peste vreo 2 ore!...) Parcă-parcă țineam eu minte că în curând ar trebui să facem dreapta, să coborâm spre Iseo... Mai merserăm puțin și nu mi s-a părut c-am făcut nicio dreapta – dar cine sunt eu să mă pun cu tehnolgia?! – Helga (gps-a) știe cel mai bine!

Ei, de-acum ar cam trebui să dăm de Incisioni Rupestre, totuși! Din șosea, zise Helga s-o luăm... stânga (?!), pe sub un pod și-o urmarăm fără să crâcnim. „Uite-ți, Mami, castelul!” Am tăcut mâlc, nu-mi aminteam de niciun castel, îmi era jenă să mă dau de gol că-mi scăpase la documentare. Într-adevăr, pe un pinten de deal, niște ruine spectaculoase se tot apropiau de noi, pe măsură ce înaintam! Și iată și indicator „spre Parco nazionale” . Hai, c-am ajuns!

Pentru un sit UNESCO, locul părea suspect de modest și de pustiu. Nu tu parcare dedicată măcar; am parcat lângă o pizzerie, lângă o altă unică mașină. Din apropiere pornea o potecă pavată ce urca spre stânga, în direcția castelului, iar pe versant, o hartă și un panou informativ trilingv (italiană/germană/engleză) încercau să ne pună cât de cât în temă. Cică ne-am afla într-un uriaș muzeu în aer liber, unic în Valtellina, deoarece asociază o combinație unică de natură, istorie, arhitectură și arheologie.

Am urcat agale, pe drum am mai întâlnit și alte panouri, mai detaliate.

Unul despre natură – 2 elemente ar caracteriza această zonă: castanii (sălbatici, sub forma unor pâlcuri dispersate în păduri, dar și comestibili, intens cultivați de oameni de-a lungul secolelor) și zidurile de piatră fără mortar (așa numitele muretti a secco) ridicate încă din sec. 16 în scop de terasare a versanților întru cultivarea castanilor și... a viței-de-vie, normal.

Altul despre cele două castele. Două?! Da, două. Unul mai vechi și altul mai nou. Printre cel mai bine conservate ruine medievale din Valtellina. Cel ce ne întâmpinase încă de pe șosea este cel nou – Castello Visconto (după numele familiei nobiliare ce l-a locuit) sau Nuovo (după vârstă; sec. 14). Se pare că a fost ridicat pe locul unei vechi așezări din Epocile Bronzului și Fierului de către familia Visconti-Venosta, ce locuia deja la vecinul Castello Vecchio (sec. 10-11), care însă începuse să aibă probleme de rezistență.

Mergând înapoi pe firul istoriei, familia era originară din Valea Venosta (Elveția de azi) și primise privilegii din partea Episcopului de Como pentru a se stabili în Valtellina și a-i deveni acestuia vasală. Cele 2 castele au mai fost folosite în paralel cam un secol, pierzându-și treptat importanța strategică; se pare că spre sfârșitul sec. 16 au fost abandonate total, familia Visconti-Venosta preferând a se muta în vale. O bună parte din pietrele de la Castelul Vechi au fost recuperate și folosite la construirea zidurilor fără mortar în scop de terasare, în timp ce vastele spații dintre zidurile Castelului Nou au intrat în circuitul agricol. Abia în sec. 19, Emilio Visconti Venosta, descendent al nobilei familii, decide să investească în conservarea străvechilor reședințe ale familiei sale, iar în a doua jumătate a sec. 20 se fac săpături arheologice care lămuresc multe aspecte istorice.

Și în sfârșit, altul despre – obiectul principal al interesului meu și scopul vizitei noastre – arta rupestră din zonă. S-au făcut multe descoperiri în acest sens, se pare că valea Valtellina ar reprezenta unul dintre cele mai vechi situri de locuire ale omenirii, începând cu Mezoliticul (mil. 17-10 î. Hr.), continuând cu Neoliticul (mil. 6-4 î. Hr.) și până destul de recent, în Epoca Metalelor (mil. 4-1 î. Hr.). Cel de aici, din Grosio-Grosotto (numele celor 2 localități vecine) este doar unul dintre ele. Cel mai reprezentativ artefact îl reprezintă Rupa Magna, descoperită în 1966 de cercetătorul David Pace – o stâncă netezită de ultima glaciațiune, lungă de 84 m și lată de vreo 30, încrustată cu peste 3000 de petroglife figurative și non-figurative, reprezentând figuri geometrice, cupe, spirale, animale, dar și simboluri antropomorfe, între care predomină 2: gli oranti (cei ce se roagă – având ambele brațe ridicate) și gli armati (războinicii – purtând sulițe și scuturi). Neliniștitor, scurta poveste se încheie cam așa: se vizitează doar în tururi ghidate. Aha, de-aia bate vântul pe-aici...

Continuăm încă puțin și ajungem pe un mic platou, pe care se află centrul de informații turistice și o zonă de relaxare cu mese și bănci de lemn. Pustiu și aici, centrul îl găsim închis, niciun fel de program sau alte informații afișate. Suntem foarte dezamăgiți, dar aleea continuă decidem s-o urmăm în continuare, măcar vom surprinde alte cadre cu castelul și cu satul Grosio, pe care l-am lăsat în urmă (Grosotto nu se vede, e de partea opusă a dealului).

Când ne apropiem, avem surpriza să găsim deschisă poarta castelului! Măcar atât! Intrăm, ocolim zidurile vechi, aleea se face tăpșan verde abia tuns (se vede că cineva chiar are grijă de locul ăsta!). Există și sursă de apă, dar nu știu dacă-i potabilă, mai bine ne abținem. Prin găurile vechiului zid se vede frumos toată valea, centrala electrică din prim plan, șoseaua pe care am venit și satul Grosso. Curând, aleea verde dintre zidurile crenelate ne scoate din incintă, dar un indicator ne îndeamnă să continuăm: „spre Castelul San Faustino” . Adică ăl’ vechi; se numea și așa datorită capelei dinăuntru, închinată sfinților Faustino și Giovita.

Mergem – nu mult, 2-300 m, cărare de pământ, delimitată de scunde ziduri de piatră. După ce trecem de altă mică zonă de relaxare cu mese și bănci, îl zărim! Precum era de așteptat, zidurile îs mult mai chele decât la celălalt, doar tocmai ce-am citit că o parte din ele compun încă terasele ce curg la vale, sub noi (și pe care aveam să le admirăm îndeaproape la plecare). Drumul de vizitare este oarecum organizat, cu pasarele protejate de balustrade, dar n-ai prea multe de văzut. Poți mai degrabă să stai câteva minute și să încerci să-ți imaginezi cum au fost toate cândva... Vechea capelă s-a păstrat intactă, crucea metalică de pe clopotniță străpunge cerul înnorat. Ușa o găsim încuiată, dar am citit că înăuntru s-ar găsi 2 morminte medievale săpate în piatră. A, și se vede frumos de aici și satul Grosotto.

Ne întoarcem pe unde am venit, dar ceva îmi dă cu rest... Ce sit UNESCO e ăsta să bată vântul în așa hal?! Măcar mai avem mult până la Iseo?! Că plâng copiii de foame!... Ia, mai bine, să caut pe Google Maps o cârciumă prin zonă! Din fericire, rețeaua telefonică are acoperire bună și datele mobile îmi găsiră pe loc locația prezentă. Dar... „Tati, unde Dumnezeu ne-ai adus?!” „Unde mi-ai zis tu, Mami!” Pe naiba!... Într-adevăr, nu suntem la sud de Tirano, ci în direcție total opusă. Dacă mai mergem puțin, intrăm în Elveția. În 2 minute s-a lămurit misterul: zona abundă de incisioni rupestri, sunt o sumedenie de astfel de situri, noi nimeriserăm din greșeală la unul mai obscur, nu la cel mai important, pe care-l găsisem eu acasă! Și care avea să se închidă în curând, conform programului de pe site!

Că veni vorba de site, să știți că și ăsta micu’ dispunde de așa ceva, l-am baleiat și eu și mi-a plăcut ce-am văzut; dacă vreți amănunte, luați și studiați: parcoincisionigrosio. it. Pe de altă parte, ajunsă acasă, am continuat să „sap” și-am descoperit că, dacă nu ne-ar fi dat peste cap surpriza descoperirii (că încurcaresăm adresele) și n-am fi fost cheauni de foame, am fi descoperit că Grosio mai are și alte lucruri de oferit: Villa Visconti-Venosta (unde s-au mutat nobilii ăia când s-au dat jos de la castel/e) și Giardino Roccioso Nicola di Cesare, o chestie faină, cu bolți de piatră îmbrăcate în mozaicuri, din câte am văzut din poze.

Ce concluzie aș putea să trag?! Atenție la neatenție! Sau socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg. Sau nu e pentru cine (ce) se potrivește, ci pentru cine (ce) se nimerește. sau unde dai și unde crapă. ????N-am văzut arta rupestră, dar ne-am ales cu 2 castele faine și cu o plimbare pe cinste! Și nici măcar nu ne-a plouat. Hai, că n-am ieșit în pierdere! ???? Și stați prin zonă, aventurile nu s-au terminat!

---

VIZUALIZĂRI: 574 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI