O săptămână de relaxare la Băile Felix

TIPĂREȘTE

Am mai fost odată în viața mea la Băile Felix. Îmi este greu să calculez cu cât timp în urmă. Era în vara anului 1968. Invazia din Cehoslovacia ne-a surprins în zonă. Eram, împreună cu un grup de colegi de facultate, într-un circuit destul de amplu în zona de nord a țării. În cadrul acestuia, o zi era dedicată Băilor Felix. Nu îmi mai aduc aminte mare lucru. Știu că am făcut baie într-un bazin cu apă caldă, dar nu mai știu care, și unde era amplasat. Și îmi mai aduc aminte de „Lacul cu nuferi” care, la acea dată, era o simplă baltă neamenajată. Aveam niște fotografii de acolo, dar nu le mai găsesc. Ar fi fost o bună posibilitate pentru comparații.

După atâta amar de vreme, soarta, sau mai bine zis Doina, m-au adus cin nou în renumita stațiune. Începutul nu este foarte promițător. O pagină de internet, studiată acasă, îmi spunea că, odată dați jos din trenul de noapte, găsim în gara Oradea, până în ora 12.00, patru microbuze care, contra 5 lei, ne pot duce direct la Băile Felix. Informație cum nu se poate mai falsă. Nimeni din zonă nu a auzit vreodată de aceste microbuze. Toată lumea ne sfătuiește să luăm un tramvai, nr. 5 sau7, care ne va plimba cam prin tot orașul, cale de mai bine de jumătate de oră, până la cap de linie, la „Nufărul” . De aici trebuie să luăm un autobuz, care ne va duce la destinație. Ne conformăm. Numai că, înainte cu 3 stații de capătul tramvaiului, aflăm că acesta, din cauza unor lucrări, nu face cursa completă, și mai trebuie să luăm încă un autobuz, T3, până la Nufărul. Nu avem ce face și ne trambalăm cu bagajele de colo – colo. În plus, autobuzul pentru Băile Felix, care circulă odată la o jumătate de oră, este de fapt un microbuz, în care abia au loc toți cei care îl așteptau. Și noi nu eram singurii cu bagaje. O călătorie cu tramvaiul sau autobuzul în Oradea costă 3 lei, iar cea cu microbuzul în stațiune costă 4 lei. Ulterior am aflat că un drum cu taxiul de la gară în stațiune costă cam 40 lei.

La întoarcere parcă a fost ceva mai simplu. Am fost sfătuiți să-l luăm pe T3 de la Nufărul, cap de linie, până la celălalt capăt, în Centru l Civic, un drum de maxim 20 minute. De aici până la gară am mai avut numai 3 stații de tramvai.

Dar, cum – necum, în jurul orei 9.00 eram la Hotel Poienița (vezi impresii). Spre surprinderea noastră, suntem cazați aproape imediat. Deci avem la dispoziție aproape 8 zile complete.

Inițial îmi propusesem să dedic o zi unei excursii prin Oradea. Îmi făcusem chiar o listă de obiective de vizitat. Dar, complicațiile cu transportul (nu știam atunci de varianta cu autobuzul T3 până în Centrul Civic), m-au făcut să renunț. Rămâne, probabil, pentru o dată viitoare.

Un al doilea obiectiv pe care îl aveam în plan era un așa numit „0bservator” semnalat de mai multe reportaje recente ale unor posturi TV. Din nefericire, nimeni din personalul hotelului nu a fost capabil să ne dea informații despre amplasamentul acestuia: După mai multe săpături pe internet, aflu că acesta este în imediata vecinătate a Avenului Betfia. Acesta este undeva dincolo de stațiunea „1 Mai” , și ar însemna, pentru noi, pe sens, cam 5.50 km de mers pe jos. Chiar dacă, într-o zi cu nori, am avut un oarecare gând, am renunțat din cauza amenințării cu ploaia.

Atunci nu ne rămâne decât relaxarea. Cum poate fi aceasta? Simplu, piscina hotelului, ștrandul, sau plimbări prin stațiune. Interesant a fost că la plecarea din București, prognoza pentru săptămâna ce urma să o petrecem în stațiune era cu numai două zile înnorate. Restul zilelor urma să plouă. În realitate, două zile au fost înnorate, iar celelalte zile au fost senine, sau, cel mult, cu cer variabil.

Piscina hotelului este realizată din două bazine cu apă termală și o zonă înconjurătoare echipată cu șezlonguri. Aceasta este pavată cu dale mozaicate și este echipată cu mai multe umbrele mari, de tipul celor cu reclame la diverse sortimente de bere. Informațiile personalului spun că apa are o temperatură de 37 – 340 C. Nu bag mâna în foc că aceste temperaturi sunt reale.

Am încercat să aflu, dar nu am reușit, de unde sunt alimentate cu apă termală aceste bazine. Cert este că apa din fiecare bazin este schimbată, alternativ, la două zile. Ca urmare, într-o anume zi, apa din un bazin este mai caldă decât cea din celălalt bazin, iar în ziua următoare temperatura apei în bazine era invers. Aici am petrecut cea mai mare parte din timp, în special datorită prezenței, în ambele bazine a unor dispozitive de hidromasaj foarte eficiente, ce au încântat-o în mod deosebit pe Doina. Dispozitivele funcționau cam 15 – 20 minute la fiecare oră. Întotdeauna funcționau numai în bazinele cu apă mai rece. Ce nu m-a încântat foarte tare a fost adâncimea bazinelor, care varia între 1.04 și 1.10 m. Dacă mie mi s-a părut cam mică, ce ar fi putut să zică cineva mai înalt?

În zilele înnorate, întâmplător în weekend, am apelat la sauna hotelului și piscinele interioare. Acestea, diferențiate pe sexe și utilizate în cursul săptămânii pentru tratamente, în weekend erau la comun, dar cu folosință zilnică alternativă. Și, bineînțeles, în folosință bazinul cu apă mai rece.

Am încercat să aflu de unde provine apa termală a piscinelor hotelului. Nu am aflat prea multe. Cert este că hotelul nu are sursă proprie, și primește apă de undeva. Probabil cu porția. Așa se explică alternanța alimentării cu apă a bazinelor și apa mai rece din unul din acestea. Totuși, citeam pe internet că în stațiune există nenumărate foraje, nelegale, care exploatează un debit de cel puțin 10 ori mai mare decât debitul optim de exploatare. Această situație poate conduce, cândva, la epuizarea zăcământului.

Piscina dispune de un bar, de la care nu am încercat decât berea mărcilor banale, Bergenbier, Ciuc. Acestea sunt la 6 lei paharul de 400 ml, sau 7 lei cutia. Doina nu a dorit decât o singură dată o înghețată de vanilie la cornet (10 lei).

Pe ansamblu, a fost o experiență plăcută, petrecută până în ultima zi a sejurului, chiar dacă eu mi-ași fi dorit o apă mai caldă.

În o singură zi a sejurului am mers și la Ștrandul Apollo. Trebuie menționat că Hotelul Poienița, împreună cu alte cinci hoteluri (Lotus Term, Internațional; Termal, Nufărul și Mureș) și împreună cu ștrandul, sunt asociate în o societate pe acțiuni denumită Turism Felix. Nu pot să explic de ce, dar de la început am avut senzația unui ONT Carpați de pe vremuri, dar la scară mai mică. Și nu cred că am greșit prea mult. Acasă am aflat că acționarii principali, cu peste 90%, sunt SIF Transilvania și SIF Oltenia. Încep să îmi explic impresia de „hotel bătrân” pe care mi-a lăsat-o Poienița, deși este recent reabilitat.

Avantajul acestei asocieri constă în faptul că turiștii din hotelurile respective au tarife reduse la intrarea în ștrand, respectiv 35 lei de persoană. Biletele se cumpără de la recepțiile hotelurilor. Pare-se că ar mai exista un tarif, de 50 lei de persoană, valabil pentru două intrări pe zi. Nu am verificat informația. Altfel, ceilalți turiști din stațiune trebuie să plătească 50 lei de persoană pentru o singură intrare. Aceștia pot, totuși, beneficia de un tarif redus la 35 lei de persoană dacă intră în ștrand după ora 15.30.

Ștrandul este amplasat relativ la vest de hotelul nostru, în partea de jos a stațiunii, la limita nordică a acesteia. Limita estică a ștrandului este delimitată de strada principală a stațiunii (str. Primăverii), de care îl desparte un gard cât se poate de inestetic în comparație cu modernismul străzii. Iar intrarea în ștrand este exact în partea opusă, pe latura vestică a acestuia.

Nu am încercat prea multe săpături în căutarea unui istoric al ștrandului. Estimez, însă, după arhitectură, că prima construcție a ștrandului, rectangulară, de aproximativ 30 x 55 m, datează de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea. În mijlocul acesteia este un bazin cu apă termală. Construcția de pe conturul bazinului adăpostește intrarea în ștrand, grupuri sanitare, dușuri, cabine de schimb, vestiare modulare securizate și un culoar de acces. Existau amatori de băi termale și la acest bazin.

Pe culoarul respectiv noi am ajuns la „ștrandul exterior” Aici sunt alte două bazine cu apă termală și o suprafață relativ mare pentru șezlonguri. Și aceasta este pavată cu dale de mozaicate și umbrele standard mari.

În partea de nord a ștrandului este o construcție clar mai modernă, cu o fațadă triunghiulară si organizată pe mai multe niveluri. La parter este un bar și un magazin de suveniruri. La nivelul următor este p platformă pentru șezlonguri și intrarea în clădire, unde se află un bazin interior cu apă termală. Deși am beneficiat de o zi caldă, însorită, și aici erau câțiva turiști. La nivelul superior este numai platforma pentru șezlonguri. Acoperișul din spatele fațadei triunghiulare are rolul de a proteja bazinul interior.

Din cele două bazine exterioare, întâmplător, noi nimerim de la început în cel mai mare, cel cu apa cea mai fierbinte. Alți turiști ne arată o conductă care introduce continuu apă cu adevărat fierbinte în bazin. Deși unii fac un adevărat hidromasaj în dreptul acestei conducte, eu nu rezist în zonă mai mult de câteva minute. În același bazin, ceva mai departe, temperatura este ceva mai suportabilă. Un afiș găsit mai târziu îmi spune că temperatura apei ar trebui să fie 36 – 38 C. Cred că în zona conductei este chiar mai mare. Dar eu m-am simțit foarte bine. Singurul lucru deranjant sunt scările de acces în bazin. Verticale, din oțel inoxidabil, sunt făcute în totalitate, inclusiv treptele, din țeavă cu diametrul de 4 – 5 cm. Călcatul pe aceste trepte, cu platfusul meu, nu a fost tocmai comod.

Ieșind din bazin, simt nevoia să combat deshidratarea, și pornesc în căutarea unei beri. Treaba nu este foarte complicată, existând vreo 3 locuri unde se găsesc diverse lichide, înghețată, iar unele din acestea pregătesc chiar și câte ceva de mâncare, gen salate, cartofi în diverse feluri și grătare. Prețurile la bere sunt aceleași ca la hotel.

Lângă chioșcul la care ajung eu descopăr un gard care ne desparte de un alt ștrand. Așa am crezut la început. Ulterior am aflat că gardul este incomplet, existând o adevărată poartă în el. Oricine poate trece din o parte în alta, indiferent de sens. Îmi schimb ideea și consider că avem un singur ștrand. Dar după câteva zile, în timpul unei plimbări prin zonă, descopăr intrarea în Ștrandul Felix. Tarifele de acces sunt aceleași cu cele de la Ștrandul Apollo. Deci sunt două ștranduri. Totuși, panoul de prezentare a societății Turism Felix menționează Ștrandul Apollo – Felix. Deci, câte ștranduri sunt? Nu am idee.

Prima incursiune în zona Ștrandului Felix o face Doina, în căutarea instalațiilor de hidromasaj. Se întoarce dezamăgită. Hidromasajul se realizează de o perdea de apă ce se prelinge de pe o ciupercă de vreo 2 m diametru, cam tot de pe la vreo 2 m înălțime. Aceasta nu realizează nici un masaj ci doar „mângâie” corpul. În plus, apa din bazine este mult mai rece.

Apoi pornesc și eu într-un tur de recunoaștere. Aici sunt 4 bazine, mult mai mari decât cele de la Apollo, dintre care, unul este pentru copii. Se recunoaște după figurinele care îl echipează, dar și după adâncimea de vreo 30 – 40 cm. Ce remarc la aceste bazine este accesul, similar cu cel de la bazinele hotelului, cu trepte.

Totdeauna am crezut că Băile Felix nu este o stațiune sezonieră. Totuși, la sfârșit de mai nu era foarte mare aglomerație, nici pe străzi, nici la ștrand / ștranduri. În plus, aici erau o mulțime de magazine sau facilități închise. Închis era și toboganul mare, cel care se vedea și din balconul camerei de hotel, închise erau și terenurile de sport, deși să joci un volei pe nisip (plajă) în altă parte decât la mare poate fi ceva inedit. Pe final m-a amuzat un teren cu dimensiuni și porți de handbal, dar cu marcaj de teren de fotbal. Tot pustiu!

Am stat la ștrand până spre seară, ce ne-a gonit de acolo fiind ora de începere a cinei. La plecare mi-am dat seama că, grăbit să ajung în apa termală, am neglijat să mă dau cu crema de protecție solară. Și am uitat asta toată ziua. Ajuns la hotel, în oglinda de la baie, remarc o evidentă altă culoare a pieli, foarte aproape de culoarea de după o săptămână de plajă pe litoral. În plus, nu am simțit nici o arsură, nici un disconfort, nici nu m-am cojit ulterior. Nu pot să-mi explic fenomenul. O fi de vină altitudinea? Sau apa termală?

Mânați de necesitatea unor cumpărături, și încercând să cunoaștem cât de cât stațiunea, am făcut și câteva plimbări prin aceasta. Am remarcat că stațiunea are două zone: una de sus, lângă drumul național, Calea Beiușului, unde sunt mai multe hoteluri mari, inclusiv Poienița noastră, și una mai jos, cu alte hoteluri și foarte multe vile și pensiuni. Tot aici este și zona comercială. Zona de jos se întinde, în principal în lungul unei străzi lungi, str. Primăverii, pe care eu o consider strada principală a stațiunii. Am remarcat că o bună porțiune din aceasta este un șantier de modernizare. Partea dinspre nord a străzii, spre ștrand, este deja modernizată și arată foarte bine Sunt bănci ce alternează cu jardiniere, coșuri de gunoi relativ dese, un trotuar imens de lat, loc de promenadă, dar care, probabil, a luat din lățimea străzii, rigolă de ape meteorice. Îmi atrage atenția și stâlpul de iluminat public, de o formă cum nu am mai văzut până acum.

Într-una din plimbările noastre, undeva mai la nord de ștrand, remarcăm o biserică. Privită de departe pare mică, nouă și frumoasă. Ajungând lângă ea, aflăm că este Biserica Parohială cu hramurile „Schimbarea la față a Domnului” și „Sfântul Ierarh Nectarie” . Și de aproape arată foarte bine. Decidem să intrăm. Și în interior pare mică. Încerc să descifrez arhitectura. Cam la mijloc sunt 2 stâlpi pe lateral și o boltă între ei. Presupun că ar fi separarea între pronaos și naos. După aceștia urmează două abside laterale rectangulare și foarte puțin adânci. În schimb, turla și „lanterna” aferentă par un pic supradimensionate față de dimensiunile generale ale bisericii. Nu există strane în lungul pereților. În schimb, mai multe rânduri de scaune, ce par destul de comode, ocupă mare parte din suprafața bisericii.

Un domn, destul de tânăr, îmbrăcat în „haine civile” , despre care avem să aflăm că este chiar preotul paroh, ne dă câteva date. Astfel, biserica a fost construită în urmă cu 8 ani, într-o perioadă de numai 9 luni (pisania de la intrare este puțin diferită). Pictura a fost finalizată, însă, în 2018, când a și fost târnosită biserica. Ne mai precizează că tot ceea ce este în biserică a fost adus din Grecia. Noi remarcasem, deja, superbul candelabru uriaș ce atârnă sub turlă.

Părerea lui de rău este că nu a avut la dispoziție un spațiu suficient, pentru a construi o biserică mai mare. Pe timp de iarnă are, relativ continuu, cam 100 de credincioși, localnici, ce participă la fiecare slujbă. E destul de mare înghesuiala în interior. Pe timp de vară, numărul enoriașilor participanți se reduce considerabil. În schimb vin la biserică foarte mulți turiști, ajungându-se până la 200 de participanți. Pentru a face față, a început să construiască un „altar de vară” în curtea bisericii. Tot aici a construit și o „casă parohială” , care adăpostește un mic muzeu. Din nefericire, nu avem timp pentru el. Rămâne pe data viitoare.

Dacă este să fiu cârcotaș, am două aspecte la care bila dată nu este chiar albă. Locul în care se aprind lumânările pare destul de improvizat și nu poate fi folosit dacă bate vântul. Preotul ne asigură că are în proiect realizarea unuia mult mai funcțional. Dar cel mai ciudat aspect este faptul că altarul bisericii nu este orientat spre răsărit. Este posibil ca spațiul limitat avut la dispoziție să fi condus la o asemenea soluție, dar nu am idee dacă pot exista derogări în acest sens. :-??

Pentru a rămâne în zona cultelor, mai trebuie menționat că în stațiune mai sunt încă două biserici, ambele din lemn, de model maramureșean. Acestea sunt amplasate, relativ, aproape una de alta, în zona centrală a stațiunii. Dacă le-am identificat bine, mergând pe aleea cu intrările la ștranduri spre lacul cu nuferi, pe partea dreaptă este Biserica de lemn Băile Felix. Aceasta este o biserică ortodoxă, în fapt metoc al Episcopiei Oradea, cu rang de mânăstire. Pe partea stângă a aleii este Biserica Greco-Catolică „Pogorârea Sfântului Spirit” . Dacă este să-l cred pe preotul de la Sfântul Nectarie, în prezent în localitate mai sunt numai 4 credincioși de acest rit. Interesant este faptul că de la această biserică, la fiecare jumătate de oră se aud două bătăi de clopot și, apoi, la fiecare oră fixă, un număr de bătăi egal cu numărul orei. Noi, având alt program la momentul trecerii pe lângă ele, ne-am mulțumit numai cu câte o fotografie. Vizita la ele rămâne pe data viitoare.

Orice vizită în Băile Felix nu trebuie să ocolească „Lacul cu Nuferi” . Ajungând la el, am avut o surpriză plăcută. De la balta neamenajată văzută în tinerețe, acesta a evoluat la un sistem de 4 bazine cu malurile betonate, cu alei pietonale pe contur și balustrade și chiar și cu un pod peste unul din bazine, loc preferat pentru fotografii. În consecință, numărul de nuferi este imens, chiar dacă, la momentul vizitei noastre unul din bazine nu avea plante, iar în altul erau nuferi fără flori. În mijlocul unuia din bazine este și un pâlc de trestii. La data vizitei noastre erau cam uscate, probabil abia acum începe perioada de vegetație a acestora Dar, punctul de atracție a lacului sunt broaștele țestoase. Acestea sunt de talia mică, cea frecvent întâlnită pe la noi și sunt prezente în toate bazinele. Dacă zăresc pe cineva pe malul bazinului, se îndreaptă imediat către acesta, sperând să capete ceva. Dar toată zona este împânzită cu avertismente de a nu hrăni peștii (nu i-am văzut) și broaștele. Cei prezenți împreună cu noi pe malul bazinelor s-au conformat.

În drum spre hotel, încercând ca de la lac să ieșim direct în strada Primăverii, ajungem să trecem și prin bazar. Nu mi-a reținut atenția foarte tare. 90% din produse sunt textile, ici și colo ceva suveniruri. Remarc, totuși, o tarabă cu „flori de mină” . Îmi este frică să întreb cât costă. Totuși, și în acest bazar funcționează negocierea.

Trebuie să recunosc faptul că nu știu când a trecut săptămâna petrecută la Băile Felix. Mi-a părut rău când a trebuit să plecăm și ne-am promis că vom reveni cât de curând.

---

VIZUALIZĂRI: 3620 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI