Urcând pe acoperișul insulei Tenerife, al Canarelor și al Spaniei

TIPĂREȘTE

Cum se poate spune despre „un acoperiș” că este în același timp și al unei insule, și al unui arhipelag și al unei țări?! Simplu, deținând recordul de altitudine absolută!

Vulcanul Teide, căci despre el este vorba, cu cei 3718 m în vârf (El Pico del Teide), considerat a fi „acoperișul” Spaniei când ne referim la cel mai înalt munte al acestei țări, nefiind depășit decât de nori și cer, devenise repede marele obiectiv al vacanței noastre ce urma s-o avem în Tenerife, deși nu suntem munţomani declarați, dar iubim muntele. Am mai fost pe Etna, dar și în Nea Kameni, în Santorini, știam cu ce „se mănâncă” un vulcan, deși aici ar trebui să trec și rateul din ianuarie al Vezuviului în favoarea altor obiective, dar atracția pentru Teide a fost de la bun început aparte, unică, maximă.

Așadar, gândurile noastre, la unison, s-au îndreptat cu prioritate către Teide pe care am început să-l studiem din multe puncte de vedere pentru a găsi soluția optimă pentru a-l aborda.

Despre Teide în cifre şi nu numai

Ar fi multe de spus referitor la Teide, însă trebuie început cu faptul că priveliştea coastelor golaşe din lavă pietrificată pe fundalul cerului de un albastru limpede, curat, este imaginea emblematică a insulei Tenerife. Nuanţele valurilor de magmă împietrită se deschid într-o paletă largă, uimitoare: de la negru de abanos, la maroniu închis, cărămiziu, roșiatic, gălbui sau chiar trandafiriu, în funcţie de era în care au avut loc erupţiile, pornind de la 60 de milioane în urmă. Cert este că, privit din orice unghi, Teide pare într-o continuă schimbare, dar la fel de spectaculos cu ale sale forme bizare, limbi de lavă, peşteri vulcanice sau conuri sfărâmate.

Vulcanul Teide, situat fix în centrul insulei Tenerife, face parte din Parque Nacional del Teide, o imensă rezervație naturală ce se desfășoară pe circa 190 kmp și este un vulcan activ, ultima sa „răbufnire” notabilă având loc în anul 1909. Teide a primit statutul de parc naţional în 1954 şi din 2007 face parte din patrimoniul Mondial UNESCO. Deţine locul trei în ceea ce priveşte superlativul de cel mai înalt vulcan din lume, după Mauna Loa şi Mauna Kea din Hawaii.

Este arealul în care trăiesc o mulţime de specii endemice de floră şi faună în partea unde altitudinea permite ca viaţa să existe, fiindcă sus de tot, nimic pare a nu mai trăi, peisajele sunt ca de pe Lună, doar cu stâncă goală, colorată în diverse tonuri.

Legendele spun că guanşii, locuitorii indigeni din Tenerife, dinainte de cucerirea spaniolă, numeau acest vulcan Echeide, adică iadul. Ei credeau că aici stăpâneşte diavolul Guayota care-l răpise pe Magec, zeul luminii şi al soarelui. Acesta a fost eliberat în cele din urmă, de Achamán, zeitatea supremă, care a astupat craterul. Guanşii mai credeau că Echeide era stâlpul care sprijinea cerul ca să nu cadă pe pământ.

Că ajungi în vârful său sau nu, Teide este un must-see dacă tot ai călătorit până în Tenerife. E păcat să ratezi șansa să-l vezi de aproape, mai ales că se poate ajunge cu mașina destul de sus, până la stația de telecabină aflată la 2350 m altitudine, pe drumuri impecabile. Nu-i bai dacă nu ai maşină închiriată, din fericire există curse zilnice de autobuz care pleacă din Puerto de la Cruz, din nord, sau din sud, din Playa de Las Américas şi merg până la staţia de telecabină, desigur, transportul public TITSA fiind bine pus la punct.

Mulţi dintre vizitatori se opresc aici fie pentru că telecabina nu funcţionează din cauza vremii nefavorabile (vânt îndeosebi), fie pentru că nu şi-au propus să urce considerând că întâlnirea cu Teide, de la acest nivel, este suficientă.

Telecabina (Teleférico del Teide) volcanoteide.com/en/volca ... teide_cable_car transportă doritorii de înălţimi mai mari în aproximativ 8 minute de la 2350 m până la staţia de sus, la 3555 m, deci pe o diferenţă de nivel de mai bine de 1.200 m. Acolo se află punctul de belvedere numit La Rambleta, de unde se poate admira imensa calderă Las Cañadas del Teide cu diametrul de 17 km şi Valea Ucanca, un impresionant câmp de lavă. Este bine de reţinut că la cel mai mic semn de vreme nefavorabilă, telecabina nu mai circulă, din motive de înţeles. Altfel, prima urcare este la orele 09,00, ultima coborâre în jur de 17,00.

De la La Rambleta pornesc trei trasee: nr. 10 (Telesforo Bravo), nr. 11 (Mirador de la Fortaleza) şi nr. 12 (Mirador de Pico Viejo) care pot fi urmate dacă vremea este bună, fără vânt sau ceaţă.

Ruta 10 sau Telesforo Bravo este singura care duce în vârful Pico del Teide la 3718m, pe o distanţă de 614 m şi o diferenţă de nivel de 173 m, de dificultate ridicată, al cărei urcuş durează cam 30-40 minute. Pe acest traseu au voie să intre doar cei care posedă un permis special, gratuit, eliberat de Administraţia Parcului cu mai mult timp înainte (cel puţin o lună). Permisul se emite online de pe site-ul: reservasparquesnacionales.es şi este valabil doar pentru ziua şi intervalul orar înscris pe acesta. Accesul e limitat la max. 200 de vizitatori pe zi împărţiţi pe patru intervale orare de la 09,00-17,00, tocmai pentru a se proteja arealul şi a nu se crea nici un fel de aglomeraţie pe această cărare accidentată.

Ruta 11 porneşte din stânga staţiei de telecabină şi este un traseu scurt (426 m), de cam 25 minute, dar destul de solicitant, până la Mirador de la Fortalezza cu vedere la coastele nordice ale conului vulcanic care coboară înspre ocean.

Ruta 12 se face în dreapta staţiei de telecabină, urmând coasta vestică a El Pilón şi este un traseu cu lungimea de 731 m şi durata de cca 30 minute, care la final oferă o privelişte spectaculoasă asupra muntelui Chahorra cu craterul său de 800 în diametru, ce culminează în vârful Pico Viejo (3134 m). Vederile oferite din punctul terminus al traseului spre vestul şi sudul insulei, precum şi spre insulele învecinate, sunt magnifice.

Desigur, pe Teide există multe alte trasee, unele chiar foarte lungi, de mulți kilometri, de diferite grade de dificultate, ba chiar se poate urca şi până la La Rambleta pe una dintre poteci fără a face apel la telecabuină, însă acestea sunt pentru oameni experimentaţi, iubitori înăscuţi ai muntelui, care vin în Tenerife cu scopul definit de a le străbate şi a cuceri vulcanul.

Cum am organizat ascensiunea, excursii posibile

Bineînţeles că primul lucru pe care l-am făcut după ce ne-am decis asupra zilei când să urcăm pe Teide a fost să aplic pentru obţinerea permiselor gratuite pentru ruta Telesforo Bravo. Nu este deloc greu, aplicaţia informatică ne-a emis imediat permisele. Eşti avertizat că pentru a te avânta pe traseu nu trebuie să ai probleme cu inima, că urcuşul nu este recomandat copiilor sub trei ani şi femeilor însărcinate, că trebuie să fii identificat de rangerii parcului cu paşaportul sau alt act.

De asemenea, dacă vremea, jos, la malul oceanului poate fi călduroasă, cu temperaturi în jur 25 de grade, acolo la baza vulcanului este mult mai frig, cu diferenţă de mai bine de 10-15 grade. Mai mult, conul vulcanului poate fi acoperit de zăpadă, însă noi nu am văzut decât petice pe ici-colo. Desigur, îmbrăcămintea şi încălţămintea trebuie să fie rezistente, adecvate de drumeţie, în plus este nevoie de ochelari de soare, apă şi neapărat loţiune de protecţie solară fiindcă astrul nostru zilnic poate fi nemilos atunci când străluceşte şi te poţi pricopsi cu niscaiva arsuri fără să-ţi dai seama.

Am obţinut permisele prima oară pentru 31 martie, practic ziua de mijloc a vacanţei plănuite iniţial (perioada 27 martie-03 aprilie), însă cum zborurile ne-au fost modificate, a trebuit să aplicăm pentru miezul vacanţei nou stabilite, adică ziua de 14 aprilie şi să anulăm permisele iniţiale spre a lăsa locurile libere pentru alţi doritori. Din fericire, tot răul a fost spre bine, norocul fiind de partea noastră, deoarece în săptămâna iniţial aleasă pentru Tenerife, vremea nu a fost foarte prietenoasă, telecabina neputând urca în niciuna dintre zile, deci nici nu se punea problema de ascensiune pe Pico del Teide. Evident, totul este o loterie, de vreme depinzând 100% reuşita unei astfel de experienţe.

Următorul pas l-a constituit rezervarea urcuşului cu telecabina, care şi acesta se făcea, la momentul acela, exclusiv online, pe ore, şi cu achitarea pe loc, urmând ca în cazul în care ascensiunea n-ar fi putut avea loc, aceasta să fie reprogramată sau dacă nu era timp pentru aşa ceva, banii să fie returnaţi în contul din care se făcuse plata. Ambele bilete au costat 74 €, cu urcare-coborâre incluse. Desigur, şi aici exista riscul neconcretizării, dar perspectiva rambursării banilor era absolut corectă, de reprogramare nu prea încăpea vorba.

Ar mai fi de zis că Teide poate fi abordat în mai multe feluri, există mai multe activităţi special organizate, de la plimbări nocturne ghidate cu program de observaţii astronomice în nopţile cu lună plină, la petrecerea unei nopţi la refugiul Altavista, la altitudinea de 3260 m, cu posibilitatea prinderii apusului şi răsăritului soarelui de pe vulcan. Puteţi consulta gama de activităţi posibile pe Teide aici: volcanoteide.com/en

Cum a decurs totul/Experiența proprie

Cu o zi înainte de data rezervată pentru telecabină și vulcan, ne mutaserăm în sud, în Los Cristianos, pe o vreme foarte frumoasă, vizibil în încălzire. După-amiază am primit un e-mail de încurajare de pe website-ul telecabinei prin care mi se cerea să fiu pregătită din punct de vedere emoțioanal că urmează marea întâlnire cu Teide, cel mai probabil la data stabilită, deoarece vremea era prognozată a fi prielnică.

Dacă până atunci nu cred să fi avut vreo strângere de inimă specială legată de Teide, acum că era gata să se concretizeze ascensiunea, emoțiile începuseră să nu-mi mai dea pace la gândul că poate nu mă descurc sau nu rezist. Nu duc lipsă de condiție fizică, dar nu urc constant pe munte, ci absolut ocazional, așa că temerile mele nu erau complet nejustificate. De soț nu prea mă apăsau gânduri asemănătoare fiindcă știam că el are alt cult pentru munte, e obișnuit din copilărie cu urcuşul pe munte.

În dimineaţa zilei de 14 aprilie, după micul-dejun, puși la drum, am luat calea spre Teide, angajându-ne spre localitățile Arona și Vilaflor, pe șoseaua TF-51 (excelentă!), pe o distanță de circa 50 km. Toate bune și frumoase, doar că după ce am ieșit din Arona, mașina începe să cârâie și computerul de bord afișează că presiunea în pneul roții dreapta față este scăzută. Tragem pe dreapta, soțul coboară pentru a verifica și imediat coboară dintr-o mașină ce trecea pe lângă noi un localnic binevoitor, gata să ne ajute. Îi explicăm ce a apărut, el, binedispus deși era dimineață încă, ne zice că nu-i problemă, că așa sunt mașinile astea moderne și ne face semn că putem pleca liniștiți.

De plecat, am plecat, dar nu prea liniștiți, că la Vilaflor ne-am înființat la prima stație de alimentare și l-am rugat pe domnul de acolo să ne crească presiunea în pneu, acesta, foarte drăguț, imediat se execută, dar mesajul computerului de bord a rămas același. Ne-am gândit ce să facem în atare situație și ne hotărâm (cu inima îndoită) să mergem înainte totuși.

Am sosit în parcarea generoasă de la telecabină după câteva popasuri făcute pentru a admira peisajele muntelui, mai întâi cele cu vegetație (păduri de pini canarezi), apoi cele golașe în culori aproape ireale, parcă de pe Lună. Aveam rezervare la telecabină pentru intervalul 12,10-14,00, iar pentru traseul nr. 10 la orele 13,00, așa încât după ce am parcat mașina în siguranță, am avut timp să savurăm o cafea și o bere mică la înălțime, la o masă în cafeneaua stației de unde aveam o priveliște fantastică asupra arealului.

Acolo, totul era organizat perfect, de cum am prezentat rezervarea, ni s-a spus ce pași sunt de urmat, ne-au emis câte două carduri cartonate pentru fiecare (urcare+coborâre) de la un ghișeu, apoi ne-au indicat exact locul din care urma să fim invitați să urcăm în momentul când venea următoarea telecabină de sus. Aceasta era destul de încăpătoare, capacitatea sa fiind de până la 44 persoane. Într-adevăr, în câteva minute eram deja sus, la 3555 m, după o urcare lină, mai puțin în dreptul stâlpilor când telecabina se cam zdruncina.

Sus, am găsit o vreme destul de bună: cerul era senin, de un albastru limpede, luminos, soarele strălucea cu putere, doar vântul deranja, făcând ca temperatura să se resimtă și mai scăzută. Punctul de belvedere La Rambleta nu este mare, însă este foarte ofertant în ceea ce privește panorama. După câteva priviri roată primprejur, ne îndreptăm spre poarta metalică pe care scrie 10, aflată chiar lângă clădire, deci pe acolo se intră pe traseul cel mai dorit.

Deschidem poarta şi cum păşim pe aceasta, ne iese în faţă un ranger care ne ia în primire şi ne spune că pe acolo nu se poate merge decât cu permis special. Arătăm permisele, le verifică, apoi ne cere paşapoartele pentru confirmare. Se convinge că totul este corect, apoi ne dă câteva indicaţii utile, inclusiv sfatul ca după ce revenim, să nu coborâm până nu facem cel puţin traseul 12. Îl mai întrebăm cât estimează suişul şi ne răspunde că vreo jumătate de oră. De fapt, nouă ne-a luat cam 50 de minute să ajungem în vârf, dar nu mai conta, era important că am reuşit.

Ne lansăm cu aplomb pe traseu plini de entuziasm şi emoţie, mai ales că în prima parte acesta nu părea extraordinar de greu, dar după vreo cincizeci de metri de mers rapid, gazele de sulf emanate efectiv ne iau aerul, și acela rarefiat, nemaiputând respira cum trebuie. Ne oprim să ne revenim, abia atunci înţelegând avertizările de pe panouri şi pe urmă ne repunem la drum.

Poteca este accidentată, începem să urcăm pieptiş şi curând avea să fie din ce în ce mai greu, pe măsură ce înaintam printre bolovani, uneori chiar ţinându-mă cu putere de stânci. Călcam pe pietre colţuroase, vântul sufla nemilos, că era posibil în orice moment să mă dezechilibrez, de aceea mai mergeam uneori şi în patru labe. Ne opream din când în când să ne refacem forţele, apoi, cu ochii pe vârf, continuam să urcăm. Aceastea au fost condiţiile, dar nici prin cap nu mi-a trecut să renunţ, lucru pe care o nemţoiacă trecută de a doua tinereţe ce se afla cu câteva zeci de metri în faţa noastră l-a făcut cu puţin înainte de a ajunge în vârf, de neînţeles pentru mine.

De fapt, pe traseu nu am întâlnit decât vreo câteva persoane, în spatele nostru la ceva distanţă era un cuplu, mai târziu ne-au depăşit (aveau jumătate din vârsta noastră) şi apoi ne-am întâlnit în vârf. Acolo aveam să aflăm de la tinerii frumoşi, că erau din Valencia şi veniseră în vacanţă cu scopul să cucerească Teide. Ne-am fotografiat reciproc, ne-am bucurat împreună să atingem bumbul metalic din bronz ce marchează cei 3718 m, montat de autorităţile spaniole în punctul cel mai înalt.

De sus, vederea panoramică era splendidă, dar era foarte dificil să ne ţinem pe picioare din cauza vântului. De jur-împrejur, se putea observa tot arhipelagul canarez, graţie cerului curat ca lacrima.

După ce am coborât, ne-am hotărât să urmăm recomandarea rangerului şi ne-am lansat şi pe traseul nr. 12, care are în capăt o frumoasă privelişte spre Pico Viejo. Acest a fost „mic copil” în comparaţie cu precedentul traseu, nu a fost chiar ca pe bulevard, dar poate fi experimentat de către oricine. Cărarea este mai largă, mai puţin accidentată şi mai plană. La finalul rutei nr. 12, sunt panouri care indică tot ceea ce există în raza vizuală: vârful Pico Viejo, insulele La Gomera, El Hierro, La Palma, dar şi începutul traseului nr. 9, de dificultate extremă, cu o lungime de 9,6 km, de parcurs în 6 ore şi jumătate.

Întorşi la staţia de telecabină, într-o sală special amenajată, rulau imagini tulburătoare montate pe un panou despre recenta erupţie (septembrie 2021) a vulcanului din insula La Palma şi ale sale consecinţe. Din altă sală, fiecare putea cumpăra, la alegere, un suvenir cu Teide.

Concluzie

Teide este un loc în care te simți, la propriu și la figurat, deasupra tuturor, mai aproape de cer, mai aproape de Dumnezeu, de aceea merită tot efortul, dacă tot ați mers până în Tenerife, să vă încercați norocul la telecabină sau, mai sus, pe Telesforo Bravo. Deşi mi-a ieşit un articol stufos, cuvintele sunt prea mici pentru a putea descrie cu adevărat senzaţiile trăite în această aventură. A fost una ce a debordat de adrenalină, una dintre cele mai tari experienţe de care am avut parte până în prezent, la finalul căreia aveam impresia că plutesc de fericire, satisfacția fiind enormă. Dacă eu am reuşit, puteţi şi voi aceia ce vă doriţi să ajungeţi acolo!

Și, ca un făcut, în timp ce coboram, îndreptându-ne spre Los Cristianos, deodată a dispărut mesajul de pe afişajul computerului de bord precum că presiunea din pneul dreapta față ar fi redusă, ceea ce ne-a dus cu gândul că aceeași forță divină intervenise din nou în favoarea noastră...

Vă rog, atașați următorul videoclip: youtube

---

VIZUALIZĂRI: 2252 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI