Unde am mâncat în Gran Canaria - jumătatea nordică

TIPĂREȘTE

Continuăm peripluul nostru gastronomic gran-canarez cu jumătatea nordică a insulei; tot de la vest spre est.

Restaurante Cofradia de Pescadores – Puerto de las Nieves (Agaete)

Eram în a doua zi de vacanță și ne cam întinseserăm cu vizitatul Galdarului, a unor piscine naturale și a extremității nord-vestice, cu al său Faro di Punta Sardina. Miezul zilei trecuse de mult, am încercat să găsim ceva mâncătorii într-un sătuc obscur, fără niciun succes însă (adică le-am găsit, dar închise). Urma să ne lansăm pe spectaculoasa șosea de coastă GC-200 și, cercetând harta, speranța că vom întâlni vreun restaurant pe drum se apropia vertiginos de zero, așa că am intrat în primul supermarket și-am cumpărat niște chestii feliate, pâine și banane. Totuși, mai aveam un popas de făcut: Puerto de las Nieves.

Am parcat mașina, am ieșit pe faleză și-am apucat-o în direcția portului. Pe măsură ce ne apropiam, începeam să simțim miros de mâncare și chiar să auzim clinchet de tacâmuri; Fata Morgana, oare?! ???? Nu, nicidecum, chiar vom mânca! Ne-am oprit în prima cârciumă ce ne-a ieșit în cale.

Eram familiarizați cu conceptul de Cofradia de Pescadores încă din Tenerife. Nu-i greu de ghicit despre ce-i vorba: mâncătorii aparținând sindicatului pescarilor. Toate locațiile (în general modeste ca design) sunt prin porturi, astfel ca drumul de la materia primă până la produsul finit să fie cel mai scurt posibil. Se marjează pe prospețime și pe gustul natural al preparatelor, gătite simplu, fără sofisticăreli inutile. Perfect pentru noi!

Aici, la Agaete, cârciuma are mai multe secțiuni, vreo 2 acoperite plus o terasă în aer liber, un pic supraînălțată, trebuie să urci câteva trepte. Dornici de soare (care era prezent la datorie cu tot sufletul), am ales-o, desigur, pe aceasta din urmă. Decor absolut banal, o punte de lemn (acum mi-a venit în cap că probabil se dorește a imita puntea unui vaporaș), 2 rânduri de mese pe margini, mobilier simplu, metalic.

Primirăm meniurile – o foaie A4 tipărită față/verso – fix 27 de variante, de la pâine până la deserturi. Evident, majoritatea pe bază de pește și fructe de mare, dar erau și 2 cu pui și una cu porc. Și să nu uităm despre recomandările zilei, precum se specifică la final! Am ales „paella marinarului” pentru 2 persoane (20 euro) și o salată asortată (7,5 euro), iar de băut bere pentru mine (4 euro) și tot bere, dar fără alcool (3 euro) pentru șofer. Probabil că am fost întrebați, dar nu mai rețin exact – regăsesc pe nota de plată 2 chifle (1,3 euro bucata) și o porție de sos de usturoi (1 euro).

Am primit repejor băuturile, pâinea și sosul, precum și o farfurie pe care se aflau șervețele și tacâmuri. Pentru celelalte a trebuit să mai așteptăm, desigur, dar nu mult. Salata mi-a plăcut maxim, cel puțin impactul vizual a fost copleșitor, de mult nu mă mai întâlnisem cu o asemenea simfonie de culori! Avea de toate: salată verde, roșii, castraveți, inele de ceapă roșie, porumb, morcov, măsline, avocado, ton și... vreo 2 feluri de pepene galben! Genul dulce-acrișor, cum ar veni! A picat la țanc.

Nu reușiserăm să terminăm salata, când a venit și tigaia cu paella (deși, când am comandat, ni se spusese că o să dureze un pic). Foarte bună și aceasta, niciun reproș. Fructe de mare și bucățele de pește din abundență, orezul cremos și bine condimentat, lămâie suficientă. Porția ni s-a părut uriașă la prima vedere, dar am lins tot, atât de bun a fost! Singurul care nu mi-a plăcut a fost sosul ăla de usturoi, cu un gust prea puternic (aveam să mai încerc și în altă parte și tot nu mi-a plăcut). Prefer lămâia.

Nota de plată a totalizat 36,8 euro, un preț corect aș zice. La momentul respectiv n-am avut stare să cercetez despre cârciuma asta, dar acum constat cu surprindere că pe GoogleMaps are o notă destul de proastă (2,6) și zău dacă înțeleg de ce! Cică sardinele prea mici, probleme de comunicare cu chelnerul; a, și se pare că te încarcă din oficiu cu pâine și sos de usturoi. În fine, experiența noastră a fost bună, n-am de ce să mă plâng. Ulterior am constatat că, dacă n-am fi fost atât de disperați de viață și-am mai fi făcut câțiva pași, am fi nimerit pe mica faleză de deasupra plajei, unde se înșiră mai multe mâncătorii.

Bar Nuevo Iris – Teror

Aici am ajuns în ziua în care am colindat munții insulei și superbele sale sate tradiționale. Tot așa, prânzul trecuse de mult, dar de-acum ne mai obișnuiserăm și știam că nu chiar toate cârciumile închid la prânz, deci imposibil să nu găsim noi ceva! Ei bine, Teror chiar părea binișor scufundat în odihna de după-amiază, puțină lume pe străzi, niciun magazinaș deschis, chiar și biserica mai avea vreo oră de siestă... Pe o străduță laterală ce se face din piața cu biserica am zărit totuși ceva acțiune și ne-am apropiat.

Titulatura de „bar” ne-a cam dezumflat în primă fază, dar am intrat și-am întrebat dacă servesc ceva de mâncare. „Sigur, cum să nu?!” Interiorul cam întunecos nu ne-a inspirat, așa că am ocupat una din puținele mese de pe trotuar. Nu mai știu dacă aveau meniuri tipărite, țin minte că ospătărița ne-a înșirat vreo 3-4 feluri de la „meniul zilei” , din care am ales o porție de chiftele cu sos și una ce conținea piept de pui (6,5 euro fiecare) și câte o bere (fără alcool pentru șofer; 1,8 și 1,5 euro). De data asta îmi amintesc sigur că ne-au întrebat dacă vrem pâine și am luat o porție (0,8 euro) și sos. Da, am vrut și de-ăsta după ce am aflat că nu-i cu usturoi (1,5 euro); avea să se dovedească delicios – o maioneză ușoară condimentată cu ierburi, între care cred că am recunoscut tarhonul.

Am primit imediat berulele (la sticle de 330 ml; a mea foarte bună, ceva soi local), chifla și sosul (care s-au combinat de minune pe post de aperitiv). Porțiile principale au venit și ele destul de repede, erau generoase și fiecare acompaniată de o grămăjoară respectabilă de cartofi prăjiți. Le-am șeruit, așa cum facem de obicei, mai ales că a existat un pic de decalaj în timp în a le primi. Întâi am mâncat chifteluțele – aromate, sosul puțin dulceag, cu roșii și mazăre – am lins farfuria. Chestia cealaltă conținea bucățele de piept de pui și dovlecei, condimentate destul de agresiv – asta n-am mai reușit s-o dovedim...

Una peste alta – 18,6 euro în total! Vă vine să credeți?! Una dintre cele mai gustoase mese din vacanțele noastre și, cu siguranță, cea mai ieftină. A, și 4,3 pe Maps! Recomand, desigur!

Restaurante Villa Rosa – Aguimes

Tot în buricul centrului, pe una din laturile bisericii San Sebastian. Era a treia zi de vacanță pentru noi, vizitaserăm Fataga și neverosimilul canion multicolor Barranco de las Vacas, mai aveam în plan Aguimes și vecinul Ingenio. Ne picurase un pic la canion, nimic de speriat, dar în timp ce străbăteam străduțele frumos pavate din Aguimes, s-au adunat dintr-o dată niște nori negri și amenințători, de ziceai că acuș se vor revărsa peste noi! Villa Rosa ne-a ieșit în cale la țanc.

Sigur, remarcaserăm frumoasa terasă exterioară, dar nu putea fi vorba de așa ceva. Interiorul era aproape gol și foarte întunecos, luminat ici-colo cu ceva albastru sau roșu – o atmosferă ciudată, ireală. N-am mai stat să facem mofturi... Am ocupat masa indicată de chelner și am început să privim în jur, ochii începând a ni se acomoda la semiîntunericul: multe decorațiuni cu tentă rurală, manechine îmbrăcate în straie tradiționale, o icoană cu Maica Domnului, dar și chestii mai potrivite într-un astfel de spațiu, precum vitrina cu fleici și rafturile cu sticle de vin. Aguimes este o zonă eminamente agrară, vă reamintesc.

Am studiat un pic meniurile, am ales un platou cu mix de carne pentru 2 persoane (21 euro), câte un pahar de vin roșu (3,5 euro bucata) și o sticlă mare de apă (3 euro). Băuturile le-am primit repede, dar a durat un pic până a venit cărnița, era normal. Am făcut o poză care a ieșit groaznic (o s-o pun așa, n-am alta) și care nu mă ajută prea mult, dar o să încerc să-mi amintesc ce era pe platoul ăla uriaș: pui (piept, pulpe, aripioare), ceafă de porc, steak de vită, vreo 2 feluri de cârnați, ceva gen sângerete; drept garnitură – câțiva cartofi zbârciți și parcă un pic de salată. Și un bol micuț cu sos roșu.

Ce să zic?! Prea multă carne, prea puțină garnitură (ar fi mers niște legume, chiar le-am simțit lipsa). Sângeretele nu mi-a plăcut deloc, restul a fost bun. N-a fost o alegere chiar ok pentru noi, recunosc că ne-am cam pripit... Vinul bun și el. Nota de plată – 31 euro. Nota pe Maps – 4,2. Măcar am scăpat de ploaie; când am ieșit din nou afară, norii se risipiseră aproape în totalitate, cerul era din nou senin.

D’Melian Gastrobar – Las Palmas de Gran Canaria (C. Constantino 14)

Se află pe o străduță laterală ce se face din celebra Calle Triana, pietonala cu magazine. Nu l-am căutat, ne-a ieșit în cale, ne-a ademenit cu tăblița ce promitea marea cu sarea. Ca design, nimic sofisticat la prima vedere – locația principală este la parterul unei clădiri istorice, nici n-am intrat, fusesem la toaletă cu puțin timp înainte, la o cafenea. Plus o terasă cu 2 rânduri de mese sub un rând central de umbrele; acolo am ocupat și noi una dintre mese, desigur.

Precum ne-am obișnuit, meniul nu-i foarte stufos și, în cazul de față, se bazează pe preparate făcute rapid la grătar. Am ales un burger de vită (10,9 euro), Tati biban de mare (15,9 euro), o bere și-o apă. De asemenea, văd în poze 2 chifle și celebrul sos de usturoi, dar nu mai știu ce-a fost cu ele, dacă le-am comandat noi sau ne-au fost aduse din oficiu.

Ca de obicei, băuturile au venit repede, mâncarea după un timp rezonabil. Peștele arăta foarte bine, dezosat și etalat pe farfurie ca un evantai, pudrat cu un praf de sare și altul de piper, însoțit de ardei roșu, cartofi zbârciți și un bol cu mojo rojo foarte bun. Nici burgerul nu s-a lăsat mai prejos, n-a mai rămas nimic din el, doar mai bine de jumătate din porția de cartofi pai ce-l acompania. Nesperat de bun totul și foarte proaspăt; se vedea, mai ales în cazul peștelui.

Din păcate, n-am păstrat nota de plată și nu mai știu cât a totalizat, cred că în jur de 35 de euro. Nota 4,3 pe GoogleMaps e un argument în plus pentru a recomanda locul ăsta atât de nesofisticat, dar atât de primitor.

***

Cam astea au fost locurile pe unde am mâncat – în mare, toate experiențe bune și foarte bune, de repetat și de recomandat. Am vrut să evidențiez cam care-i oferta de preparate, cam care-s prețurile, că serviciile sunt în general rapide și corecte.

Evident, au fost multe alte locuri pe unde ne-am oprit doar pentru o cafea, o băutură sau o înghețată; dintre acestea, se cuvine să menționez 2: Cafe Regina, în capitală, pe Calle Triana (știați că Gran Canaria deține cea mai nordică plantație de cafea din lume?!) și Restaurante El Mirador, în Santa Lucia de Tirajana (chiar pe marginea șoselei), pentru terasa cu vedere de vis la munții înconjurători.

---

VIZUALIZĂRI: 2786 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI