Pe poteci spre sufletul tău

TIPĂREȘTE

Pe poteci spre sufletul tău

Pentru cunoscători (Mika știe) trebuie să spun că am fost inspirat de acest titlu de către un mare pasionat al muntelui Ioan Stoenică. Acesta este atât ghid montan, cât și realizator tv, iar reportajele lui sub titlul „Pe poteci spre inima ta” sunt absolut deosebite. Cel puțin eu le urmăresc de fiecare dată cu mare interes.

Ok, dacă am dezvăluit-o pe asta cu titlul acum ar trebui să încep povestea. La sejurul nostru din toamna trecută din Zanzibar, ne-am împrietenit cu mai mulți românași și unii dintre ei ne-au spus că au o căbănuță de vacanța la Colibița și ne-au invitat pe la ei. Cum ne era dor de ei și nici nu mai fusesem niciodată în zonă, le-am acceptat cu drag invitatia.

Într-o zi rece de ianuarie am purces la drum. Am plecat dis de dimineață din București ca să scăpăm de Valea Prahovei și de traficul aferent. În jurul orei 9 am oprit la Sighișoara pentru a lua micul dejun, apoi am continuat drumul spre Târgu Mureș, unde urma să facem joncțiunea cu alți prieteni veniți de la Nădlac.

Aveam setată adresa din Bistrița unde trebuia să ajungem și ne-am trezit la adresă, dar nu în Bistrița, ci tocmai în Năsăud! O stradă cu același nume, în același județ într-n oraș frate. Nu credeam, să existe așa ceva. În fine, bine că am ajuns cu bine, la Bistrița până la urmă.

; -)

După ce am făcut joncțiunea și cu gazdele din Bistrița, am pornit spre Colibița, destinația noastră finală. Am trecut printr-o mulțime de comune cu numele Bârgău, Rusu Bârgăului, Josenii Bârgăului, Mijlocenii Bârgăului, Susenii Bârgăului, Prundul bârgăului și Mureșenii Bârgăului. Ăștia ori nu au avut deloc imaginație ori a fost ceva strategic să zăpăcească inamicul, probabil trupele imperiului austro ungar! ; -)

În fine am ajuns la Colibița. Acesta este un sat din comuna Bistrița Bârgăului, un sat din județul Bistrița Năsăud din Transilvania. Localitatea este situată pe Valea Bistriței, între munții Bârgău și munții Călimani.

La vreo 7 kilometri de Bistrița Bârgăului este barajul de acumulare și lacul Colibița. Sunt o mulțime de pensiuni turistice în zonă, iar vara zona mai este denumită marea de la munte. Cu cât înaintam, începea să se vadă și urmele iernii. Stratul de zăpadă creștea văzând cu ochii.

Cabana amicilor noștri era situată undeva mai în munte, în afara localități Colibița. Deja intrasem pe un drum de munte plin de zăpadă, iar dacă nu eram motorizați cu mașini 4x4, greu am mai fi răzbit. Albul copacilor înzăpeziți era de poveste.

Să spun câteva cuvinte și de istoricul acestei localități și apoi gata încep povestea:

„Lacul este unul artificial şi a fost realizat pe locul unei foste localităţi. Acesta a fost făcut dat în folosinţă în 1977. În anul 1979, satul este strămutat pe dealurile din apropiere, la Miţa, întrucât încep lucrările hidrotehnice, rezultatul acestora fiind acoperirea vetrei satului şi apariţia lacului de acumulare. Mai exact, pe râul Bistriţa Ardeleană se construieşte un baraj şi astfel ia naştere actualul lac Colibiţa, cu scopul de a alimenta cu apă localităţile de pe Valea Bârgăului. Localitatea Colibiţa, situată la o altitudine de 800 de metri, a luat naştere în urmă cu peste 150 de ani. În anul 1850, pe locul unde acum se află lacul de acumulare, puteam număra doar 14 locuitori, care şi-au amenajat acolo un gater şi o biserică. Aceasta din urmă a fost ridicată în 1869.

În acelaşi an se construieşte şi un drum care leagă Colibiţa de Mureşenii Bârgăului, pentru a favoriza transportul de material lemnos. Numele de Colibiţa vine de la „colibe“, locuinţele temporare construite de primii ciobani care au transformat, fără voia lor, acest loc pitoresc într-o localitate. În jurul anului 1918, în micuţul sat de la poalele Munţilor Bârgăului şi Călimani vine tâmplarul de origine germană W. Ianitchi, care vede potenţialul localităţii şi construieşte aici mai multe vile pentru saşii din Bistriţa. Prima vilă este construită în 1922, aceasta punând bazele unei staţiuni din ce în ce mai căutate. Vilele şi casele de vacanţă sunt completate de aşezăminte construite de către locuitorii văii Bârgăului, aşa se face că, în 1966, localitatea are deja 689 de locuitori, pentru ca în 1974 să ajungă la 818. Locul este luat în calcul pentru relaxare şi tratament încă din 1925, când o asociaţie de medici din Cluj construieşte un sanatoriu care a funcţionat până în anul 1944, când a fost incendiat. În preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, Colibiţa ajunge oaza de sănătate a studenţilor, orfanilor şi elevilor din întreaga Transilvanie. Strămutarea nu a dus la dispariţia totală a satului, ci din contră la dezvoltarea acestuia în noua locaţie. După construirea lacului de acumulare apar primele vile de vacanţă pe malurile acestuia, iar Miţa, localitatea care îi adăposteşte pe cei strămutaţi, începe să fie numită Colibiţa. Locuitorii spun că şi acum, când e secetă, se poate observa în lac turla bisericii din vechiul sat inundat. „

Ne-am cazat și am trecut la treburi administrative, dat zăpada, grătare, șpriț, de astea de munte. A doua zim dis de dimineață, cu greu i-am mobilizat pe colegii mei, să facem un traseu montan. Culmea tocmai ei, localnicii, nu făcuseră niciodată așa ceva.

La ora 9 am purces la drum. Zona oferă vaste posibilități de destindere pentru iubitorii muntelui, în orice anotimp: excursii, drumeții (Tăul Zânelor, izvorul de apă minerală Borcut, trasee montane - traseu marcat de 3,5 ore pâna în Vf. Bistricioru, Castel Dracula lângă Pasul Tihuța - 1100 m alt), ciclism montan, caiac, alpinism, pescuit (păstrăv, clean, caras - în lacul Colibița), plimbări cu sania. Dintre astea am ales o plimbare prin pădure spre izvorul de apă minerală Borcuț. Destinația nu era în sine ceva deosebit, călătoria până acolo în schimb era de vis.

Așa că am plecat la drum plini de veselie, pe poteci spre sufletul tău. Totul în jur era alb. Peste noapte mai ninsese și se așternuse un strat proaspăt de zăpadă. Afară era foarte frig vreo minus 8 grade. Totul era de un alb imaculat. Era un peisaj clasic de iarnă ca un pastel de-al lui Vasile Alecsandri.

Si acum îmi tresaltă inima, numai când îmi aduc aminte pe unde am colindat. Era un drum forestier acoperit de zăpadă, iar paralel cu el curgea un pârâu iute de munte. Din loc în loc dădeam de porțiuni de apă înghețată, care întregeau în mod firesc spectacolul naturii.

Era o liniște și o frumusețe de gheață!!! De mult nu am mai mers așa pe munte prin locuri în care nu mai era țipenie de om. Zăpada proaspăt căzută ne dezvăluia urmele tuturor animalelor sălbatice din zonă, care au trecut înaintea noastră. Și incredibil acestea nu erau puține. Am văzut urme de vulpi, urme de porc mistreț, urme de căprioare, dar și urmele unul lup singuratic. Bine ați putea spune că era vreun câine rătăcit, dar nu am văzut niciun animal domestic prin zonă, nici vaci ori cai nici câini. Zona era destul de izolată și preț de 15 kilometri cât a fost traseul nostru dus întors, nu am văzut nici țipenie de om.

Traseul spre izvorul Borcuț nu era marcat. Am întâlnit vreo două intersecții în care nu mai știam încotro să o luăm. Norocul nostru ca mai era cu noi un puști de vreo 13 ani, care mai fusese prin zonă mai demult și ne-a luminat calea.

Copacii încărcați de zăpadă, cascadele înghețate, drumul acoperit de omăt, toate astea au contribuit la reușita mini expediției noastre. Traseul era foarte ușor, doar o mică diferența de nivel de vreo 300 de metri. Greutatea traseului o dădeau numărul de kilometri, dar și frigul. Eram atenți toți la orice foșnet al pădurii, eram cu toții cu ochii după urs, dar nici vorbă de așa ceva. O fi intrat și el în sfârșit în hibernare.

De urs nu am avut parte, dar am văzut trei ciute. Erau chiar în mijlocul drumului și erau destul de mărișoare. S-au oprit, s-au uitat la noi și două dintre ele au zbughit-o rapid. Ultima ne-a mai aruncat o privire și a tăiat-o și ea, înainte să apucăm să o imortalizăm pe camera foto. Distanța la care le văzusem era de vreo 200 de metri. Ne-am dus spre ele încercăm, să le mai zărim pe munte printre copaci, dar nu am mai avut acest privilegiu. Pe poze nu le-am imortalizat, dar prin cuvinte am făcut-o în articolul de față. Este minunat să mergi la munte pe cărări ne umblate. Oricând ți se poate dezvălui câte un animal sălbatic. Apropo ați vizionat filmul documentar „România Sălbatică” ? Este absolut senzațional.

Nu mai aveam mult până la izvorul Borcuț și au apărut primele discuții în grup, o parte din fete au dat să se întoarcă. Le-am convins cu greu că e musai în viață să-ți propui un țel și apoi să faci tot ce depinde de tine să-l atingi. Nu am mai făcut mai mult de un kilometru și am dat de izvorul Borcuț.

Izvorul Borcuț este un izvor cu apă minerală sulfuroasă și un pic sărată. Am gustat un pic, dar sincer nu a fost pe gustul nostru Se spune că ar avea ceva proprietăți curative, dar noi nu venisem aici la tratament. Locul unde este izvorul nu este prea îngrijit. Aici am mai dat de un foișor, dar și de căbănuță părăsită. Afară era viscol și ningea, așa că n-am petrecut mai mult de un sfert de oră la acest izvor.

Ne-am reluat lungul drum spre casă, unde ne aștepta un grătar să-l facem și un vin fiert să-l bem. A fost o plimbare lungă, dar foarte frumoasă. Ne-am încărcat de energie și ne-am bucurat la maxim de natură. Bonus, se spune că am respirat cel mai pur aer din România, aici pe meleaguri bistrițene.

Apropo să știți că frumoasă țară avem. Si locurile astea mai pustii sunt o adevărată binecuvântare. Acu să nu credeți că n-am dat și aici peste urme ale exploatărilor forestiere, nu atât de mari ca-n alte zone, dar orșicât. Și aici mafia lemnului este puternică. Ultima ispravă a acestora a fost să dea foc la casa pădurarului care-i reclamase la poliție. Rezultatul se știe, nu mai există barieră, nu mai există pădurar. Frumoasă țară avem, păcat că-i...

peisaj autentic de iarnă.

între prieteni totul e frumos.

---

VIZUALIZĂRI: 2974 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI