Hai-hui prin Vrancea. Mănăstirea Mera

TIPĂREȘTE

Oameni buni, pe cuvânt că mi-e milă de voi, că trebuie, periodic, să suportați panseurile mele răsuflate despre viață, precum și faptul că am o părere despre orice! Vorba aia, am un răspuns, are cineva o întrebare?

Toate astea nu ar fi atât de grave dacă nu m-aș și manifesta cu mofturi intelectuale, profitând de faptul că @admin mă lasă să să scriu pe-aici tot felul de texte. Sunt conștient că toate astea nu au cum să continue la infinit, deși, sincer, aș vrea, ar însemna că trăiesc viață eternă, un fel de” tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” . Da, știu, asta e o poveste.

Probabil că, într-o bună zi (pentru voi) o să vă săturați definitiv de ceea ce mâzgălesc eu și o să mă scoateți, în șuturi, de pe sait, cum probabil, merit! Dar, vă asigur, la un moment dat până și eu o să mă prind de faptul că sunt neavenit și voi proceda în consecință, conform așteptărilor de le aveți.

Astăzi, ca să dau la pace cu voi, voi posta un review cuminte, în care voi avea un limbaj absolut corect, fără glume sau miștocăreală.

Se referă la un obiectiv turistic ce poate fi văzut în Vrancea fără eforturi deosebite și de o oarecare importanță în istoria zonei. Vrancea a fost mereu o regiune de graniță, între cele trei regiuni istorice ale României: Moldova, Transilvania și Țara Românească, de aici a rezultat, cumva caracterul aparte al acestei zone: de aici, se poate ajunge ușor în Transilvania, fie prin Ojdula fie prin Pasul Brețcu, și, imediat după ce treceai Milcovul, în Țara Românească. Această apropiere a făcut ca aici să fie o activitate comercială și, de ce nu, culturală permanentă, pentru că aici se întretăiau influențele din toate regiunile țării.

Focșanii, chiar dacă împărțit în două, a beneficiat de o reală neutralitate, a fost constant locul unde domnitorii Țării Românești și ai Moldovei se întâlneau pentru a-și rezolva diferendumuri sau, ca și azi, în acte diplomatice de curtoazie. Astfel și-a câștigat o reală importanță în zonă.

Comercial, este simplu de înțeles, pe drumul Rm. Sărat- Focșani-Adjud-Brețcu se ajungea în zona Transilvaniei, pe drumul Focșani-Adjud-Bacău se mergea spre inima Moldovei. În sud, se ajungea, prin Rm. Sărat, spre București sau, prin sud-est, la Galați și spre Brăila, care chiar dacă era raia turcească, tot comerț însemna.

La dezvoltarea culturală o influență importantă a avut și Biserica. Faptul că, în principal, era aceeași credință a dus la unificarea obiceiurilor religioase. Nu trebuie să omitem faptul că, la acea vreme, ca și azi dealtfel, Biserica se implică în viața individului, prin serviciile religioase ce se fac la botez, cununie sau înmormântare. În același timp, preoții sunt cei care au și folosesc cărțile sfinte, știu să scrie și să citească, motiv pentru care, constant, ajung să facă parte din diferite comisii de hotărniciri, unde redactează documente și apoi ajung să urmărească respectarea lor. Preoțimea de vază ajunge să aibă puteri nu numai din punct de vedere religios, dar și administrativ și economic, gospodărindu-și averile, precum și pentru respectarea tradițiilor țării.

În perioada respectivă ctitorirea unor biserici, schituri sau mănăstiri era o activitate de mare fală și mândrie. Astfel, apar ctitoriile mănăstirilor domnești de la Focșani, Vizantea, Soveja și, mai târziu Mera, mai ales că zona cunoaște o dezvoltare economică puternică, ce permite extinderea lăcașelor de cult spre zona colinară și de munte a județului, unde avem ctitoria obștească a Mănăstirii Valea Neagră.

Beneficiind de această dezvoltare apar și ierarhi locali ce urcă în ierarhia bisericească: Mitropolitul Varlaam al Moldovei, născut la Cotești sau, după unii, la Soveja, mort la 1657, îngropat la Mănăstirea Secu, la Mănăstirea Vărzărești era Sf. Teodora de la Sihla, starețul Vasile, care a viețuit la Dălhăuți și Mănăstirea Poiana Mărului, iar la Mănăstirea Brazi din Panciu, Sf. Ierarh Teodosie al II-lea al Moldovei.

Importanța religiei în zonă a crescut odată cu semnul unificator al ortodoxismului slavo-romano -grec, sub domniile fanariote, perioadă în care crește circulația călugărilor greci și ruși și se construiesc așezăminte religioase ctitorite de obști sau de funcționari domnești mărunți.

Așa cum spuneam, Vrancea fiind la întretăierea drumurilor comerciale ce legau regiunile istorice ale țării, a luat în construcția lăcașelor de cult elemente de construcție specifice fiecărei regiuni, dar au fost ridicate cu tehnici de construcție locale, păstrându-se, însă, specificul și tradiția strict religioasă.

De aceea, mănăstirile din Vrancea trebuie vizitate și văzute și cu ochii celui care vrea să știe și din istoria locurilor și nu neapărat ecumenic.

Asta a fost introducerea în ceea ce urmează a vă spune mai jos. Sper c-am făcut dovada că pot să am un comportament adecvat și că, și din review-urile mele puteți afla lucruri interesante. De aceea, deocamdată, spun, mai îndurați-mă oareșce vreme, încă nu sunt scăpat de sub control, pastilele-și fac efectul. De-aia am și pus: https://www.youtube.com/watch?v=kqWdFGvRCOI

Altfel, o săptămână frumoasă să aveți, haidi, pa!

Mănăstirea Mera, monumentul istoric cu acest nume, de fapt, se află în inima judțului Vrancea. De la Focșani se merge spre Odobești, pe DJ 205 C. Din Odobești se merge apoi, pe ruta Broșteni-Pitulușa-Arva-Roșioara-Mera, pe drumul 2M. Indiferent de cum se cheamă drumul și în administrarea cui ar fi el, să știți că este foarte bun, asfaltul e de calitate. Distanța Focșani-Mera e de vreo 20 de km, deci nu-mbătrâniți circulând.

Strict geografic, intrați în inima Vrancei urmând cursul râului Milcov, cel care a separat Țara Românească de Moldova, care a trecut printr-un mare pericol la 1859 când urma să fie secat dintr-o sorbire, povestea cântecului. Da, știu, am promis review fără miștocăreală. Promit!

Chiar la mijlocul comunei Mera veți părăsi apoi drumul asfaltat și veți urca, ușor, la dreapta față de drumul pe care-ați venit, cale de vreun km, apoi, pe partea dreaptă cum mergeți, veți vedea zidurile Fostei Mănăstiri Mera.

Cum v-am spus în lunga introducere, fiind zonă de graniță, aici s-au intrepătruns stilurile arhitectonice de construcție a clădirilor religioase. Ei, bine, aflați că Mănăstirea Mera este singura mănăstire fortificată din Vrancea. Seamănă cu fortificațiile de la mănăstirile din Transilvania: are ziduri din piatră și cărămidă, înalte de 3-4 metri, turnuri de pază și” calea strajei” , pe ziduri. Din loc în loc sunt amenajate locuri de tragere, acele ochiuri din perete.

Are o poveste interesantă, cel care a ctitorit un așezământ acolo a fost un boier local, Moțoc, cu nevasta lui, Ursa. Se presupune că acest” Moțoc” ar fi un strămoș al mai celebrului boier Moțoc, cel de pe vremea lui Lăpușneanu, căruia i s-a explicat puterea democrației prin celebrul” proști, dar mulți!” Și, nu, n-am făcut mișto, asta este esența democrației!

Acest Moțoc a construit o mică biserică din lemn, în jurul căreia se va dezvolta comunitatea locală a satului care astăzi se cheamă” Podul Mănăstirii” .

Se pare că, imediat după moartea lui Moțoc, soția sa, Ursa, cedează locașul către voievodul Constantin Cantemir, în anul 1685, spre a deveni mănăstire domnească. Acesta o dezvoltă oarecum și o închină Mănăstirii Vatoped, de pe Muntele Athos, în anul 1694.

După moartea lui Constantin, fiul său, Antioh termină lucrările la mănăstire, construiește o biserică din piatră, finalizează fortificațiile și turnurile de pază, astfel că, la 1706, Mănăstirea devine singura ctitorie a Cantemirilor.

Antioh aduce în anul 1707 osemnintele tatălui său de la Iași și le depune aici, intenționând că această mănăstire să devină necropolă domnească.

Mănăstirea a avut o istorie zbuciumată, căzînd pradă actelor de vanadalism ale turcilor sau austro-ungarilor. Aceștia au profanat, la 1717, mormântul lui Constantin și au distrus, parțial, zidurile și turnurile de pază. În plus, în decursul istoriei și fenomenele naturale au avut rolul lor în distrugerile aduse acestei clădiri, cutremurul din 1940 și cel din 1977 afectând-o serios.

Dar, până atunci, mai aflați că Mănăstirea a mai cunoscut și perioade înfloritoare: în 1736 au fost finalizate zidurile de fortificație, de către egumenul Mitrofan Callerghi, în 1801 a fost realizat izvorul cu agheasmatar de către egumenul Arsenie.

Între 1863-1864 a fost supusă secularizării averilor mănăstirești, instituită de Cuza, ca un semn al independenței față de Biserica grecească și Muntele Athos.

Chiar și comuniștii au ținut cont de importanța ei și s-au efectuat lucrări de restaurare de către Direcția Monumentelor Istorice din cadrul Ministerului Culturii, în periuoada 1974-1977.

După Revoluție, la 4 septembrie 1994 a fost resfințită biserica, rămasă însă tot ca biserica parohială și, până în 2014 s-au efectuat lucrări sporadice de restaurare.

Intrarea se face printr-un turn clopotniță, prevăzut cu o ușă masivă din lemn, întărită cu legături metalice. Ușa de acces obișnuit este una de mici dimensiuni, justificată prin aceea că, în caz de nevoie, să se poată asigura paza intrării în interior.

În curte vom găsi biserica cu Hramul Sfinților Constantin și Elena, dar, se pare că inițial biserica a avut hramul la Buna Vestire, conform unei picturi ivite după cutremurul de la 1977.

Lângă biserică, imediat în dreapta se află ruinele casei Domnești și ale Stăreției, precum și fundațiile vechilor chilii.

În partea dreaptă din spatele bisericii este Turnul de Informare Turstic, Cultural și Religios ce poartă numele Cantemirilor. La acest turn se ajunge pe o scară de lemn. Pe ziduri se văd gurile de tragere și calea străjii, deși sunt avariate bine de tot.

Chiar în spatele bisericii este poarta de ieșire din curte, spre cimitir, apoi, pe celelalte laturi, la fiecare colț, celelalte turnuri.

În mijlocul curții se află locul unde este izvorul din incintă.

Curtea are un aspect ușor ponosit, preotul cu care am discutat spunând că se încearcă obținerea de fonduri, prin proiecte europene, pentru refacerea acestui monument. Sper să reușească!

Ca un corolar, acest monument istoric merită vizitat, nu necesită cheltuieli deosebite, mă refer aici la cei ce locuiesc în județul Vrancea.

Multe din cele ce-am expus aici au fost aflate din discuția cu preotul paroh Ticu Gavrilă, care a avut răbdare cu mine preț de aproape o oră și mi-a povestit multe din legendele locului, toată stima!

Apoi, m-am documentat și eu pe net, încercând, pe cât posibil să vă pot oferi date de cât mai mare interes.

A rezultat, din punctul meu de vedere, un review lung și plictisitor. Păcat, pentru că Mănăstirea Mera merită toată răbdarea și bucuria de a veni aici.

Drumul spre și dinspre Mera cu adevărat plăcut. Șoseaua este foarte bună, Poliția Rutieră este prezentă la tot pasul, nu poți șoșoni. Valea Milcovului este frumoasă, care știți locurile, în zona pârâului Pitulușa puteți găsi locuri tare frumoase.

În plus, sunteți la doar 8 km de Andreiașu de Jos unde se află celebrul Foc Viu, despre care am să scriu, mintenaș.

---

VIZUALIZĂRI: 853 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI