Olympos, satul de poveste din Karpathos

TIPĂREȘTE

La mulţi ani, mai înainte de toate! Bine v-am regăsit în 2022! Vă doresc un nou an care să vină pentru toată lumea cu vremuri mai bune, sănătate, călătorii frumoase!

Anii de pandemie ne-au adus schimbări de tot felul în viețile noastre și țin să spun că și mie mi s-au întâmplat și lucruri bune (adevărat, foarte puține), dar și lucruri rele și foarte triste care au culminat cu pierderi de oameni dragi.

Poate cel mai bun lucru care a apărut anul trecut, urmare degringoladei zborurilor companiilor aeriene din primul an de pandemie, a fost materializarea voucherelor oferite de acestea în câteva călătorii, ceea ce pentru noi a însemnat să avem mai multe ieșiri chiar față de vremurile normale. Până la urmă, este tot o anomalie a timpurilor de le trăim. Nu am reușit să scriu decât despre unele dintre acestea, însă, acum la început de an, mi-am propus măcar să finalizez ceea ce am lăsat început și neteminat de povestit, adică vacanța din Karpathos.

În paranteză fie spus, Karpathos merită descrisă mai mult, fiind o insulă despre care nu a curs prea multă cerneală, nefiind promovată, deci nici în sfera de interes a iubitorului de Grecia, dar nici foarte accesibilă din punctul de vedere al modului cum se ajunge acolo, adică lipsa unor zboruri directe.

Dar să revenim la Olympos, cel mai vestit loc din Karpathos, așa cum am găsim acest sat prezentat în toate materialele din care m-am informat în faza de documentare. De fapt, când citești vrând să afli lucruri despre insulă, vei fi uimit că toate ghidurile, toate sursele de pe internet fac referire la Olympos ca la un must see al insulei, ceva de genul dacă nu l-ai văzut, ai fost degeaba în Karpathos. Deci, recomandarea fiind clară, curiozitatea era stârnită peste măsură, neconcepând nici în ruptul capului să-l ratăm. Așteptam doar momentul să ne luăm mașina închiriată în primire pentru a ne deplasa în voie.

Dar ce este Olympos? Un sat, cu puţin peste cinci sute de suflete în prezent, ce trece drept unul dintre cele mai frumoase şi mai tradiţionale zece sate ale Greciei, după cum am văzut mai multe clasamente. Înclin să cred că aşa este. Ce-i drept, este un loc atât de pitoresc în faţa căruia, atunci când te apropii de el și îţi apare în raza vizuală, te opreşti să-l admiri mut de uimire cum stă „agăţat” de coamele munţilor.

Izolat în nord-vestul extrem al insulei, Olympos dăinuie din vremuri de demult, fiind întemeiat de urmaşii vechilor vrykonieni, ce locuiau într-una dintre cele patru aşezări antice ale insulei, fondate de grecii dorieni. Pentru că Vrykous, era atacată şi călcată constant de piraţii sarazini ce lăsau cetatea devastată de fiecare dată, locuitorii săi se hotărăsc să-şi strămute aşezarea de pe coastă, refugiindu-se către zona muntoasă pentru a nu mai fi la îndemâna invadatorilor prădători. Asta se întâmpla prin secolele VII-VIII, iar munţii pe ai căror versanţi, la vreo şase-şapte sute de metri deasupra mării, şi-au stabilit locuinţele se numesc Profitis Ilias şi Olympos, de la acesta din urmă fiind luat şi cel al satului. În timp, fiindcă nevoia de a avea ieşire la mare era stringentă, şi pe cea de odinioară o pierduseră atunci când îşi părăsiseră pământurile din strămoşi, locuitorii au construit un port, Diafani, de partea cealaltă a insulei, la mai mult de zece km de sat străbătuţi de un drum sinuos şi abrupt.

După întemeierea noului sat, locuitorii săi au trăit mult mai protejaţi de areal, extinzându-şi aşezarea atât înspre vest, cât şi înspre est. De atunci, contactul comunităţii olympite cu restul lumii, practic s-a redus permanent, aşa încât toate tradiţiile, obiceiurile, dialectul doric, straiele, cultura localnicilor s-au păstrat neatinse. Multă vreme a fost considerată o societate închisă, relieful contribuind din plin la separarea localităţii de lume, iar matriarhatul a devenit un fel de stare dominantă. Se pare că doamnele olympite sunt şefe în propriile lor case, ele fac legea conducând totul la vedere, nu numai din umbră, de altfel, în zilele noastre, sunt singurele care se fac remarcate la tot pasul. Ca exemplu, chiar şi în zilele noastre, prima fată născută în familie va fi singurul moștenitor al averii acelei familii. Nunta este un eveniment special care durează timp îndelungat, are datini deosebite şi neschimbate de secole.

Până şi în zilele noastre, costumele populare sunt veşmintele obişnuite pe care le poartă femeile de toate vârstele, doar că de sărbătoare acestea sunt viu colorate, aproape stridente, în timp ce în mod uzual, şorţurile negre sunt trase peste portul obişnuit, iar capetele le sunt înfăşurate cu năframe mai simple. Tot de sărbători, tinerele necăsătorite ies în evidenţă prin salbele de galbeni care le împodobesc bogat piepturile şi prin care încearcă să ia ochii. În picioare poartă cizme negre, înalte, pe picior până la genunchi, însă vara preferă ceva mai aerisit, gen papuci.

Bărbaţii au o prezenţă discretă, iar puţinii pe care i-am zărit, erau îmbrăcaţi în negru din cap până în picioare şi purtau barbă lungă. La fel, cizmele înalte în care pantalonii îşi găsesc până la urmă locul, sunt încălţările care fac parte din felul lor de a fi.

Olympiţii se mândresc tare cu datinile şi obiceiurile lor străvechi precum şi cu hainele lor, cu satul lor în ansamblu, de aceea o incursiune în Olympos este considerată ca o vizită la un muzeu folcloric în aer liber, sau ca o întoarcere în timp. Ei se consideră descendenți ai Imperiului Bizantin și aparţin unuia dintre puținele locuri din lume în care un vizitator poate experimenta adevărate tradiții bizantine, dacă nu chiar singurul. De fapt, modul lor de a sărbători a fost înscris în patrimoniul UNESCO.

Abia în anii 2000 a fost construit un drum asfaltat, pe la înălţime, pe lângă munţii Lastos, care leagă capitala Pigadia de cel mai faimos sat al insulei, pe cca 60 km. O realizare ce a „scos satul la lumină” , făcându-l accesibil tuturor celor interesaţi să viziteze o oază de naturaleţe, cutume şi tradiţii împletită cu privelişti ce-ţi taie răsuflarea.

Nici nu ne trecea prin cap să nu mergem la Olympos, lucru plănuit încă de acasă, şi abia aşteptam să vină cele cinci zile de la miezul vacanţei, cele pentru care închiriaserăm maşină. După ce am luat-o în primire şi ne-am fâţâit cu ea într-o primă zi pentru a ne acomoda cu împrejurimile, următoarea zi ne-am încumetat spre Olympos, mai ales că mai aveam un motiv serios de a o face.

Aşadar, am pornit spre Olympos dimineaţă, după micul-dejun, pe la 08,30. Aveam în faţă o zi lungă, de fapt cea mai lungă zi din an, poate ceva mai specială, şi eram dornici şi hotărâţi să o petrecem într-un cadru natural deosebit.

Şoseaua este în stare relativ bună, dar este foarte îngustă, în multe porţiuni doar pe o singură bandă, serpentinoasă, iar în zona versanţilor am văzut multe pietre în mijlocul ei, semn că se desprind de pe munte într-un ritm mai rapid decât le strâng lucrătorii ce îngrijesc drumurile. Dar, dacă e să privim şi partea cu peisajele, acestea sunt realmente ameţitoare, la propriu şi la figurat. Per total, nu este un drum chiar uşor de parcurs, de aceea e nevoie de multă atenţie şi răbdare. Există, desigur, şi autobuze care fac această cursă o dată pe zi, însă am preferat maşina închiriată pentru o mai mare libertate de mişcare.

După un drum anevoios, dar nu imposibil, am ajuns în preajma satului despre care se spune că mai tot timpul se află în nori. Aşa a fost, la un moment dat, după o curbă strânsă, ne-a apărut în față pâlcul de case colorate, cocoțate pe dealuri, imaginea iconică de la depărtare a satului pe care am recunoscut-o imediat de vreme ce o văzusem în atâtea poze. Ne-am oprit și noi pentru primele fotografii și ne-am dat seama că vălătucii de nor erau însoțiți și de temperaturi mai joase cu câteva grade bune, dar și de vântul caracteristic ce nu dă pace insulei. Apoi, am continuat până la parcarea cea mare care marchează intrarea în sat. E de la sine înțeles că satul nu poate fi parcurs decât pietonal, aleile sale înguste, pietruite, cu suișuri și coborâșuri nu pot fi străbătute decât cu piciorul, sau eventual cu animale de povară precum măgarii, în caz de cărat ceva.

Am lăsat mașina și ne-am lansat pe poteca de piatră spre centrul satului. De-o parte și de cealaltă a sa, se trece pe lângă prăvălii mici cu suvenire tradiționale, realizate hand made, straie populare, încălțări de piele manufacturate de meșterii iscusiți autohtoni, taverne mititele cu bucate de-ale locului, etc. Toți ne întâmpină voioși și ospitalieri fiindcă își dau seama că le putem fi clienți oricând.

În Olympos aveam doar câteva ținte: două superbe balcoane a două case diferite, care apar în mii de fotografii de pe internet datorită frumuseții inegalabile a peisajelor oferite din acele puncte. Desigur, nu trebuia să ne scape cel mai important edificiu al satului: biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului, situată strategic în cel mai înalt punct din sat, precum și morile de vânt, unele dintre ele funcționale și în zilele noastre. În rest, program de voie, adică urcat și coborât pe alei în trepe de cele mai multe ori, admirat case, priveliști, marea, bisericuțe, socializat cu sătenii pentru a simți pulsul locului.

Casele cu pricina, ale căror balcone ar putea îmbolnăvi pe oricine de invidie, le-am găsit repede, mai greu a fost să ne desprindem de pe lângă ele, așa de tare eram de atrași de farmecul florilor de bougainvillea ce le împodobesc și de cel al tabloului de ansamblu cu marea în fundal.

Biserica Adormirea Maicii Domnului este cea mai frumoasă din întreaga insulă, și destul de veche, datând din secolul al XVI-lea. Se află în stare foarte bună, fiind renovată în mai multe rândri, în plus este bogat ornamentată cu picturi și motive sculpturale puternic colorate, așa cum e tradiția în părțile locului. Biserica este monumentală, atât la exterior, cât și la interior, are o catapeteasmă splendidă, icoane și tot felul de podoabe din aur, așa încât deține bunuri de mare valoare culturală, se înțelege parte a unei moșteniri de veacuri.

După biserică, am pornit în căutarea morilor de vânt pe care nu ne-a fost deloc greu să le găsim. Una a fost transformată într-o tavernă de succes, iar altele continuă să macine și astăzi grâul obținut de olympiți în zona Avlona, un areal din vecinătate ce se preteză la cultura pământului, deținut în proprietate și lucrat de aceștia. Rezultă că nu toți localnicii se ocupă cu creșterea animalelor, deși aceasta ar fi principala îndeletnicire a olympiților.

Însă, cea mai frumoasă experiență pentru noi a constituit-o plimbarea pe străduțele strâmte, adesea încâlcite ale satului cu case în tonuri tari de culoare, unele dintre ele aflate chiar în ruină, bisericuțe mici de tot, ateliere ale meșterilor populari, brutării și taverne în care se prepară live makarounes, pastele specifice din Karpathos, câteva pensiuni cochete. După ce am rătăcit ore bune pe unde ne-au purtat pașii și unde ni se lipiseră ochii de ce ne ieșea în cale, ne-am hotărât să luăm masa la malul mării, în Diafani. Bineînțeles că ne cam încinseserăm și ideea de a face o baie răcoritoare a înclinat clar balanța.

Așadar, ne îndreptăm spre parcare, după ce în prealabil cumpărăm și noi câteva suvenire, apoi ne repunem la drum cu destinația Diafani. Totodată, ne creăm ocazia perfectă pentru a experimenta drumul construit odinioară de strămoșii olympiților, modernizat atât cât s-a putut în zilele noastre.

Am parcurs fără dificultate cei zece kilometri ce despart Olympos de Diafani, pe un drum virajat și cam abrupt uneori. Odată ajunși la mare, căldura se simte mai acut, mai ales că după-amiaza era în toi.

Diafani se află, deci, în nord-estul insulei, fiind cel de-al doilea port ca mărime din Karpathos, după cel din Pigadia, capitala insulei. Satul, despre care se spune că ar fi tot al doilea cel mai mare al insulei, se întinde în spatele plajei și se remarcă prin aceeași arhitectură cu case albe sau viu colorate, bogat pictate ca și Olympos. Pe dealurile ce străjuiesc satul se observă mori de vânt, dar și culturi terasate de pomi fructiferi și viță-de-vie.

În ultimii ani, Diafani s-a dezvoltat, având hoteluri mici, de cele mai multe ori afaceri de familie, taverne încântătoare cu pește, fructe de mare și mâncare grecească tradițională. Are și o promenadă fermecătoare în centrul căreia se află o fântână deosebită: fântâna lui Neptun, un fel de simbol al satului. În port sosesc numeroase vaporașe cu turiști, iar din același port se pot admira bărcile de pescuit ale pescarilor, dar se pot lua și vase mici de excursii către insula Saria din nord, de fapt o bucată desprinsă din Karpathos în urma cutrremurelor.

După ce am intrat în sat, am găsit ușor loc de parcare pe una dintre străduțele perpendiculare pe faleză și apoi am pornit în recunoaștere, încercând să ne facem o impresie generală asupra locului. Într-adevăr, în afara faptului că este deosebit de frumos, este liniștit, de parcă ar fi definiția relaxării în vacanță. Dacă vă atrag locurile acestea retrase, dar fermecătoare, Diafani este foarte potrivit pentru reîncărcarea bateriilor.

Ne-am plimbat de-a lungul golfului, în port și până la urmă ne-am oprit la masă la o tavernă șic, din vecinătatea Fântânii lui Neptun. Acolo, ne-am ospătat cum se cuvine, având în vedere foamea pantagruelică ce o aveam de câteva ore, dar și un motiv special în plus.

Am încheiat șederea în Diafani cu o bălăceală zdravănă și o trândăveală bună pe șezlongurile din dreptul tavernei la care am avut acces gratis, după ce le fuseserăm clienți la masă.

O primă concluzie, după ce am văzut Olympos ar fi că, într-adevăr, satul este minunat. Este clar, o vizită în Olympos echivalează cu o veritabilă întoarcere în timp. Ai senzația că acesta a rămas pe loc, atât de autentic pare totul. Desigur, tradițiile sunt primordiale, însă nu vă imaginați că Olympos nu beneficiază de modernitatea zilelor noastre: curent electric, apă curentă, canalizare, internet, telefonie, etc. Din acest punct de vedere, îmi permit să afirm că ar exista o similitudine cu Maramureșul nostru.

Pe de altă parte, nu exclud posibilitatea ca în viitor, din cauza unei promovări excesive a satului, să nu apară și un iz de comercial în această poveste, mai ales dacă localnicii vor prinde gustul celebrității.

Cu certitudine, sunt de părere că Olympos nu trebuie ratat nicidecum, acesta reprezentând un adevărat reper pentru Karpathos și nu numai, iar noi ne-am bucurat din toată inima că am reușit să-l vizităm pe îndelete, fără a sta cu ochii pe ceas, ba chiar la pachet cu portul Diafani.

Fusese o zi ostenitoare, dar cu o oboseală plăcută, din aceea care nu te sfârșește, ci îți deschide pofta și către alte explorări. Dacă mi-a plăcut în Olympos și Diafani, ar fi o întrebare retorică fără rost, fusese poate cel mai frumos dar pe care-l primisem în toată vacanța karpathiană.

Vă rog, atașați următorul videoclip:

https://www.youtube.com/watch?v=1uO31pfAZ5Q

---

VIZUALIZĂRI: 1033 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI