Malaga - mai mult decât o poartă de intrare pe Costa Del Sol

TIPĂREȘTE

Din capul locului vreau a vă spune că desemnasem Malaga doar punctul de sosire și plecare din Andaluzia și îi rezervasem cam o jumătate de zi pentru vizită.

Nu regret planificarea, am luat orașul la pas și ne-am încadrat în timpul rezervat. Am ales și un hotel situat în centru, tocmai pentru a elimina timpii afectați transportului înspre și dinspre cazare, iar pe turiștii plimbăreți ca noi la fel i-aș sfătui.

Deși Sevilla e capitala Andaluziei, cei mai mulți vizitatori ai provinciei ajung acolo prin Aeroportul Malaga, considerat a fi al patrulea după traficul călătorilor din Spania. Asta datorită, în special, stațiunilor înșirate pe coasta Mării Mediterane.

Transferul de la aeroport în oraș sau stațiuni se realizează foarte ușor prin autobuze sau trenuri care circulă la intervale optime de timp pentru a nu crea turistului nervozitate ci destindere de cum ajunge în însorita regiune. În care media orelor zilnice cu soare trece de 9,1 în luna decembrie. Deci, iarna!! Când durata zilei este de 9 ore și 40 min...

De altfel și noi am avut parte de soare pe întreg parcursul zilei de 30 noiembrie și o temperatură de 21 grade pe la ora 14, după ce lăsasem de dimineață la București ploaie și o temperatură ce sărea șontâc de 2 grade.

Cu obiectivele turistice principale clar setate, o luăm ostășește la pas prin oraș, în primul rând bucuroși că putem acumula vitamina D din razele oferite cu dărnicie de astrul de deasupra, după penuria din zilele cenușii anterioare petrecute în țară.

Iar pe străzi nu suntem doar noi, ci mulți alții. Localnici sau turiști, toți zumzăind într-un sens sau altul, vorbind fără a-și da rând. O primă constatare: exuberanța populației.

O a doua, peste tot pe unde treci – ca de altfel, în toată Andaluzia – portocalii sunt încărcați de fructe iar crăciunițele au întâietate în aranjamentele sau decorurile peisagistice urbane. E vremea lor, se apropie marea sărbătoare a nașterii Domnului.

Referitor la portocale, faptul că rezistă în pomi și fac crengile acestora să atârne, se explică prin faptul că sunt neamul sălbatic al gustoaselor fructe, suratele lor domestice fiind îngrădite pe plantațiile agricultorilor locali. Primisem un pont potrivit căruia localnicii le dau totuși o întrebuințare, anume că le folosesc pe post de odorizant auto, ceea ce am făcut și noi. Pui o portocală sălbatică coaptă în mașină și nu mai ai nevoie să atârni nimic la oglinda retrovizoare.

O altă întrebuințare dată portocalilor a fost cea de suport pentru prinderea luminițelor de Crăciun, Plaza de la Constitucion fiind o mărturie evidentă a imaginația celor care se ocupau de acest aspect în oraș și care i-au pus foarte bine în valoare.

Crăciunițele decorează aproape toate zonele verzi, peluze sau parcuri, dar apogeul minunăției și frumuseții lor se poate contempla pe Calle Marques de Larios, artera pietonală centrală a urbei și considerată a fi una dintre cele mai scumpe 5 străzi din Spania ca preț al imobilelor.

Să nu carecumva să credeți că la atât se limitează flora orașului! Sunt înfloriți trandafiri japonezi, azalee, streliția, trandafiri europeni și alte nu știu câte specimene. Dar nu am văzut păpădii și ochiul boului...

Că am pomenit de Plaza de la Constitucion, ea poate fi luată ca punct de reper al drumețiilor prin oraș, terasele restaurantelor sau patiseriei din care ne-am luat și noi niște produse ce încă produc nostalgia papilelor gustative fiind ocupate în totalitate la ora trecerii noastre. Te și întrebi, cine muncește în țara asta? Sau cum va fi pe aici în plin sezon turistic?

Tot acolo, pe jos, aruncate parcă la întâmplare sub forma unor pagini de veche gazetă, observi mărturii ale aprobării actualei constituții spaniole. Potrivit cărora, prin oficiosul” el Correo de Andalucia” se aducea la cunoștința populației faptul că la 6 decembrie 1976 a avut loc refendumul național privind adoptarea ei și se prezintă rezultatele ce în final vor duce la validare, 2 ani mai târziu, în ultima zi a lui octombrie 1978.

Importanța referendului este recunoscută și în prezent, data de 6 decembrie fiind declarată” Ziua Constituției” și zi liberă la nivelul întregii nații iberice, fapt care ne-a cam încurcat prin Sevilla. Voi reveni la momentul dedicat capitalei regiunii.

Din acest punct a pornit pentu noi explorarea orașului al cărui principal element de arhitectură îl reprezintă picturile murale de pe casele nobiliare, descoperite în ultimii ani sub straturi succesive de var alb și puse în valoare ca atare în zona centrală.

De ești atent la fațadele clădirilor din piață, observi una de marmură și poți intri în Pasaje de Alvarez (cunoscut de localnici mai mult ca Pasaje de Chinitas), denumire dată în cinstea omului de afaceri local și guvernator militar Antonio Maria Alvarez, care a dispus construirea Mănăstirii Augustin din care, actualmente, se mai păstrează doar fațada.

Pentru oamenii locului, pasajul și-a luat denumirea de la Cafeneaua Chinitas – Lorca, locul în care negustorii se adunau la șuete în secolele XIX și XX, până la începutul celui de-al doilea război mondial, pentru ca faima internațională a cafenelei să se datoreze referințelor pe care poetul Gabriel Garcia Lorca le face în poemul dedicat toreadorului Paquino. Bănuiesc că pentru acest fapt i-a și fost trecut numele pe frontispiciu unității de alimentație publică...

Un exemplu edificator al măiestriei pictorilor se poate regăsi la Iglesia San Juan Bautista, una din cele patru biserici ridicate în oraș după cucerirea acestuia de către monarhii catolici. Turnul acesteia se ridică semeț și poate fi privit printre casele străduțelor strâmte ce duc spre așezământul religios, în special pe Calle San Juan. Iar imaginile sunt superbe. Mai ales în această perioadă a anului în care deasupra ulițelor atârnă candelabre, felinare sau becuri ce se vor aprinde seara.

Cel mai impunător edificiu din centru îl reprezintă catedrala. Cea niciodată terminată și cu fațada nefinisată, cu toate că ridicarea ei a început în prima jumătate a secolului al XVI-lea iar lucrările au continuat pe parcursul următoarelor 2 veacuri, fapt care s-a materializat prin amestec de stiluri, de la gotic prin renascentist și ajungând la influențe baroce. Are un singur turn și se zice că pentru al doilea nu s-au mai găsit fonduri, ceea ce a condus la denumirea populară de” doamna cu un singur braț” .

Din afară arată impunătoare iar de vrei să intri și să admiri cele 42 sculpturi și cele 2 orgi trebuie să achiți 6 euro.

În imediata apropiere a catedralei se află Palacio Zea Salvatierra, unul dintre reperele importante ale construcțiilor din secolele XVII – XVIII în Malaga, folosit ca primărie a orașului pe vremea domniei reginei Isabel II și mai apoi ca oficiu poștal.

De aici ne ia mai puțin de 8 minute să ajungem la Alcazaba, unul dintre cele mai căutate obiective turistice odată ajuns pe aceste plaiuri. Accesul te costă 3,50 euro, iar dacă vrei să urci și la Castelul Gibralfaro mai dai, tot acum, încă 2 euro. Orarul în care ți se pemite intrarea se întinde de la 9 la 17.15.

În opinia mea, de văzut ceva ai la Alcazaba, castelul oferă doar niște ziduri, iar panoramele ce ți se deschid de sus reduc puțin din regretele urcatului. Asta în cazul în care nu dorești și îmbunătățirea condiției fizice, urcarea fiind destul de abruptă pe unele porțiuni, chit că drumeagul e pavat. Nu neapărat cu intenții bune.

Se poate urca din oraș și cu autobuzul sau autoturismul, sus având la dispoziție locuri gratuite de parcare.

De cum ajungi la poarta de intrare la Alcazaba, înainte să îți iei tichetul de la automat – nu există casier uman –, vezi în stânga jos Teatrul Roman care, zice-se, a primit actori și spectatori pe o perioadă mai mare de 300 de ani.

Odată intrat în fortăreață ai de admirat elementele arhitecturii arabe (clădiri, porticuri, grădini, pavaje, izvoare de apă cristalină), flori și verdeață ce îl cam zăpăcesc pe unul care lăsase ieri acasă copaci complet desfrunziți.

Ai oportunitatea de a intra în camere, de a te plimba pe ziduri, dar pe lângă toate acestea, ai posibilitatea să admiri întregul oraș așezat de la poalele munților până la mare. Munți deasupra cărora plutește o oarecare pâclă lăptoasă deși cerul este complet senin și marea pe care își căuta o poziție cât mai comodă lumina soarelui leneș ce se pregătea să tragă spre asfințit.

Musai de amintit că atât aici cât și la castel ai la dispoziție toalete gratuite și țâșnitori cu apă potabilă.

Ajungem și la castel iar priveliștele sunt mai valoroase și mai întinse. De acolo vedem arena în care au loc luptele cu tauri și zona modernă a orașului, însă nu vedem Playa de la Malagueta, simbolică pentru Malaga. Cu toate că spre ea pleacă o cărare marcată și puțin abruptă, ce reduce timpul de deplasare normal, pe străzi.

Folosim și noi un drum diferit de cel utilizat la urcare și, prin Jardines de Puerta Oscura, unele grădini terasate, ajungem în Parque de Malaga, în apropierea Centrului Pompidou – colorat asemănător celui din Paris – iar de aici o luăm spre centru pe originala promenadă pe care se produc speranțe de cântăreți necunoscuți sau agili dansatori de tango sub privirile trecătorilor ocazionali sau ale turiștilor ce stau sub ultimele raze ale soarelui pe terasele restaurantelor.

Înainte de a intra în zona centrală sunt impresionat de munca desfășurată de unii salariați ai municipalității care, pur și simplu, spală trotuarele cu aparatură profesională după ce și-au terminat treaba la refacerea caldarâmului. Iar circulația pietonală era dirijată astfel încât să nu încurce sau să nu te trezești și tu sub asaltul jetului de apă.

Seara, Malaga forfotește de lume. Străzile sunt înțesate de oameni. Ajunși iarăși pe Calle Marques de Larios, unde îmi propusesem să revin pentru a o vedea și sub imperiul miilor de beculețe aprinse, aveam să ne dăm seama de cauza afluxului uman. Oamenii în vârstă, proletarii ce încă nu au ajuns acasă, tinerii sau copiii în cărucioare așteptau nerăbdători ora 18.30.

Iar exact la respectiva oră s-a aprins feeria. Splendidă, sublimă, încântătoare! Iar din boxe au pornit să curgă acordurile pieselor” Feliz Navidad” și” All I want for Christmas is you” .

Toată lumea cu privirile pe sus, rotiri de capete, exclamații de surpriză și bucurie, strigăte cristaline. După care unii mai puțin sfioși au început să danseze. Și cum să nu îți tresalte inima când admiri o pereche trecută de 65 ani mișcându-se aproape ca în tinerețe” pe sub mână” (cu o viteză ceva mai redusă, totuși) iar la finalul dansului protagoniștii se iau în brațe și se sărută în aplauzele publicului adunat și privitor ad-hoc...

Așa se întâmpină Crăciunul. Cu bucurie, cu zâmbetele unor oameni deschiși. Poate nu cu relații sociale foarte apropiate, dar trăitori într-o societate ce îți oferă siguranță.

Astfel i-am perceput eu pe andaluzi. Și am căpătat drag de ei.

Dimineața aproape pline terasele din cartiere sau centru pentru a-și lua micul dejun împreună iar seara reveneau pentru ceva povești, unele bârfe sau comentarii sportive ori politice, nevoia de dialog și apartenența locului fiind clar evidente.

Eram optimist! Concediul se prefigura a fi unul plăcut.

---

VIZUALIZĂRI: 13795 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI