Galeria de Artă Românească

TIPĂREȘTE

În ultimii ani (să zicem: de când există AFA????) am vizitat Muzeul Brukenthal de trei ori: în 2009, în 2014 și în vara asta. Cu toate acestea, abia recent am ajuns să văd Galeria de Artă Românească (vernisată în 2008); prima dată a fost de vină timpul, eram cu un grup și am urmat programul acestuia, iar a doua oară lipsa de informare prealabilă.

Să explic: Brukenthal e un muzeu foarte mare. Dacă o iei gospodărește, intrând în toate sălile, sunt de văzut cele câteva expoziții de la parter: Lapidariul, Colecția de copii de ghips a unor sculpturi celebre, Cabinetul de stampe și Cabinetul de cartografie. Apoi, toate sălile celor două etaje aflate de jur împrejurul primei curți interioare sunt dedicate Galeriei de Artă Europeană – punctul central al vizitei.

Fotografiatul este (cvasi) interzis, așa că se înaintează cu oarecare viteză; dacă te-ai opri și pentru poze, nu ar ajunge o zi să parcurgi tot traseul. Chiar și așa, vezi cum numărul vizitatorilor se tot micșorează pe măsură ce te apropii de final: mulți pleacă plini de entuziasm, dar se dau bătuți pe drum. Și e mare păcat, pentru că ce e mai bun e către sfârșit, chestia cu desertul vine la urmă chiar se verifică în acest caz. Dacă nu ești profesionist în vizitarea muzeelor, e recomandabil să îți stabilești de bun început o strategie de tip „save energy” pentru etajul al doilea.

Iar Galeria de Artă Românească este fix ultima de pe traseu. Nu mai țin minte exact, dar probabil oboseala și neîncadrarea în orar au făcut să ratăm vizita aici în 2014. Și a mai fost ceva: atunci am avut un bilet de 40 de lei, valabil în toate muzeele care stau sub pălăria Muzeului Național Brukenthal, adică – pe lângă cele deja numite –, Muzeul de Istorie, Muzeul de Istorie Naturală, Muzeul Farmaciei, Muzeul Cinegetic, Sala cu frescă și Galeria de artă contemporană. Oricum timpul era la limită pentru a vedea tot, așa încât ratarea Galeriei de Artă Românească nu ne-a deranjat prea mult la acel moment.

În acest an am găsit o altă stare de fapt. Biletul combinat a fost desființat, vizitarea întregului complex Brukenthal costă cam 120 de lei dacă se adună prețurile biletelor. Față de ultima vizită, fotografiatul este acum permis, dar contra unei taxe de 100 de lei PE ORĂ. Era un cuplu de străini care chiar plătise această taxă, cei doi au fost nevoiți să prezinte dovada fiecărui supraveghetor în parte, un coșmar. Plus că, dacă te apuci de făcut poze, stai muuulte ore în muzeu. În fine, asta e, luăm lucrurile ca atare.

Există și o parte bună: dacă tot nu te mai obligă un bilet convenabil să alergi de la un obiectiv la altul, ai ocazia de a te concentra cum se cuvine pe două-trei. Non multa sed multum, vorba strămoșilor noștri. Prin urmare se poate dedica o oră Galeriei de Artă Românească, care nu mi se pare a fi prea departe de nivelul colecției principale, Galeria de Artă Europeană, și care este comparabilă cu cele mai bune muzee de artă autohtonă (Galeria de Artă Națională București, Muzeul Zambaccian, cele din Craiova sau Constanța), în ciuda dimensiunilor sale reduse.

Biletul costă 12 lei. Deși muzeul nu se află în Palatul Brukenthal, casa de bilete este aceeași, iar accesul se face pe ușă comună. Se urcă direct la etajul al doilea, întrând în sala principală a Capodoperelor colecției Brukenthal. Aici vom fi întrebați ce fel de bilet avem: dacă îl prezentăm pe cel de 20 lei, cel pentru Galeria Europeană, suntem îndrumați să o luăm spre stânga. Dacă avem biletul de 12 lei de care pomeneam mai sus, suntem direcționați spre dreapta. Se intră în sala care adăpostește Uciderea pruncilor, lucrarea lui Bruegel, spre care putem arunca în trecere o privire, iar de aici se intră în cele câteva săli cu picturi „românești” (am să revin asupra acestor ghilimele). Dacă suntem fericiți posesori ai ambelor bilete, se vizitează mai întâi Galeria Europeană, iar la terminarea turului cea națională. Atenție și la programul de pandemie: în intervalul 14:00 și 14:30 muzeul se închide și toți vizitatorii sunt evacuați (am pățit-o), dar se poate reintra folosind același bilet.

Sediul Galeriei de Artă Românească este Casa Albastră (P1-P4), clădire aflată în stânga Palatului Brukenthal (cum te uiți din Piața Mare), lipită de acesta și comunicând cu el la nivelul etajului doi (poate și mai jos, dar nu știu sigur). Este o construcție de pe la 1500, posibil un pic mai veche, ca toate clădirile din Piața Mare (cu trei excepții: Palatul Brukenthal - 1780, Primăria - de pe la 1900 și Biserica Romano-Catolică - 1730. Ba nu, patru: Turnul Sfatului este mult mai vechi, de la 1230.) Și, la fel ca celelalte, a suferit numeroase transformări de-a lungul timpului. În 1767 s-a modificat interiorul pentru a putea adăposti primul teatru din Sibiu (după 20 de ani, acesta avea să fie mutat în Turnul Gros). Apoi, începând cu 1773, s-a lucrat la fațadă, care a căpătat un aspect baroc. În 1819 s-a adăugat al doilea etaj și, de atunci, arată așa cum o vedem în prezent.

A găzduit Academia de Drept (1844), Societatea de Științe Naturale (1858-1862), Serviciul de Măsuri și Greutăți (sf. sec. XIX), un internat de fete (perioada interbelică), Gestapo-ul german (al Doilea Război Mondial). La parter au fost spații comerciale, până în 1953 funcționând aici cel mai important magazin din Sibiu. (Wikipedia) Nu am găsit detalii despre destinația Casei Albastre în perioada comunistă, poate le voi afla de la un localnic. În prezent, ține de Complexul muzeal Brukenthal, la parter și la primul etaj fiind laboratoare de restaurare și birouri administrative.

COLECȚIILE MUZEULUI

Spuneam la început că Galeria de Artă Românească a fost vernisată în 2008. Ceea ce nu înseamnă că această remarcabilă colecție s-a format de curând; din contră – sunt destul de puține lucrări achiziționate sau donate în ultimii 20-30 de ani. Tablourile puteau fi admirate și înainte în muzeu, dar momentul Sibiu – Capitală Culturală Europeană 2007 a adus un nou concept privind organizarea colecțiilor. Bine, este interesantă ideea de „artă românească” dacă ne raportăm la pictorii sași din secolul XIX și primul sfert al secolului XX ????, ale căror opere domină în primele două săli. Înainte se prefera expresia „artă transilvăneană” . După cum voi povesti în continuare, nici una, nici cealaltă nu exprimă perfect realitatea din teren.

După moartea baronului Samuel von Brukenthal și deschiderea muzeului care prezenta publicului colecțiile sale (la începutul sec. XIX), pentru mai bine de jumătate de veac acesta a rămas practic neschimbat, noi achiziții făcându-se doar sporadic și nesistematic. Au fost cumpărate, de exemplu, tablourile lui Franz Neuhauser (1763-1836), vienez care și-a trăit aproape întreaga viață de adult în Sibiu, unde a ajuns, pe la 20 de ani, în serviciul baronului. Lui îi datorăm cele mai cunoscute imagini ale orașului din anii premergători lui 1800, cele din P5 și P6. Pe la 1850-1870, în colecțiile muzeului au intrat portrete ale notabilităților orașului realizate de pictori austrieci, germani sau elvețieni, cele mai multe fiind donate chiar de către comanditari, pentru a le fi păstrată memoria.

Către sfârșitul secolului, muzeul a început să fie privit de sibieni ca un bun național. Desigur, ei se gândeau la națiunea sașilor din Ardeal, nu la cea română. Ideea care s-a impus a fost crearea unei galerii de artă transilvăneană, pornind de la nucleul de lucrări care se adunase în timp. Proiectul s-a suprapus în mod fericit cu ridicarea unei puternice școli locale de pictură. Carl Dörschlag (1837-1917), german stabilit la Sibiu pe la 1860, a fost numit în 1871 profesor de desen la Gimnaziul Evanghelic. Aici i-a avut drept elevi pe Arthur Coulin (1869-1912), Robert Wellmann (1866-1946), Octavian Smigelschi (1866-1912), Fritz Schullerus (1866-1898) și alți artiști remarcabili. Aceștia, dar și pictorii brașoveni grupați în jurul lui Friedrich Mieß, și nu numai, au fost sprijiniți de muzeu, operele lor fiind din ce în ce mai des achiziționate.

Iată un episod plin de adânci înțelesuri ????, preluat de pe dokumen.tips/documents/sc ... brukenthal.html:

Au existat mai multe oferte de cumpărare foarte avantajoase pentru câteva dintre lucrările marilor maeștri existente în galerie, printre care „Omul cu tichia albastră” a lui Jan van Eyck a ocupat locul fruntaş. În 1911, pentru această lucrare a fost oferită fabuloasa sumă de 1.000.000 de florini, ofertă făcută în numele unui colecţionar american. Un asemenea gest, tentant de altfel, a condus la iscarea unui scandal de proporţii între cei care agreau ideea vânzării şi cei care se pronunţau hotărât împotriva unui asemenea act.

Prima categorie, formată din ce care susţineau vânzarea, era formată dintr-un grup de oameni, îndeobşte tineri, în fruntea cărora s-a aflat pictorul braşovean Ernst Honigberger (1885– 1974). Grupul, care se autodefinea „progresist” , visa la înfiinţarea în cadrul Muzeului Brukenthal, din banii obţinuţi, a unei galerii de artă modernă, înţelegând prin aceasta arta (autohtonă) a generaţiei pe care o reprezenta. Cea de-a doua tabără, formată din custozii instituţiei şi din reprezentanţii Bisericii Evanghelice C. A., se pronunţa hotărât pentru respectarea testamentului baronului Samuel von Brukenthal în litera şi spiritul său, şi împotriva creării unui precedent pe care îl considerau periculos. Învingătoare a ieşit, în cele din urmă, tabăra conservatoare.

A doua poveste care trebuie spusă este cea a Astrei - Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, înființată în 1861. În esență, lupta pentru emancipare a românilor din Ardeal și-a avut sediul la Sibiu, aici fiind (re) înființată și Mitropolia Ortodoxă. Astra a deschis în 1905 un muzeu propriu, cu declarat caracter național, colecțiile sale fiind formate în special pe bază de donații.

Iată, de exemplu, principala sursă a portretelor de personalități din toate cele trei țări române, din vechime până în prezent, care erau mândria muzeului: Pantheonul lui Mișu Popp, construit în 1882 în mansarda din podul casei din Brașov a artistului. El avea forma unui chioșc de formă rotundă, înalt de 3 metri, cu o cupolă pictată în albastru ciel. Cupola avea mici ferestre colorate în roșu, galben și albastru. Sub aceste ferestre au fost pictate pe pânză, în ulei, pe două rânduri de jur împrejur, portrete ale lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu, Dimitrie Cantemir, Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Regele Carol I, Vasile Alecsandri, Ion Heliade-Rădulescu, Petru Maior, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Șincai și mulți alții. În chioșcul său Mișu Popp și-a găsit sursele de inspirație și și-a conceput capodoperele. Pantheonul a devenit cu timpul faimos și subiect de pelerinaj al prietenilor și comanditarilor. După moartea artistului din 1892, Pantheonul a fost demontat și lucrările au plecat spre muzee sau colecții private. Cea mai mare parte au fost donate, prin testament, împreună cu toată colecția de tablouri, Muzeului Astrei din Sibiu. (Wikipedia)

Astra a comandat portrete istorice și către alți pictori (Constantin Lecca, de exemplu). În principiu, a încercat să promoveze artiștii români. Un caz aparte e Octavian Smigelschi (cel care avea să picteze Catedrala Mitropolitană Sibiu): deși prieten și coleg de studii cu tinerii pictori sași, mult apreciat de aceștia, el nu a fost cumpărat de către Muzeul Brukenthal; tablourile sale au ajuns la noi mulțumită Astrei. Astfel, secțiunea de artă a muzeului românesc a ajuns să numere cam 450 de lucrări, printre pictorii bine reprezentați fiind Mişu Popp, Sava Albescu, Nicolae Brana, N. Drăgan Cabadaieff sau Sava Henţia.

După Marea Unire, cele două instituții au funcționat în continuare separat, ca înainte de război. Însă, după venirea la putere a comuniștilor, Muzeul Astra a fost desființat în 1950. Colecțiile sale au ajuns în posesia Muzeului Brukenthal, artiștii sași și cei români (plus câțiva maghiari) fiind expuși, din acest moment, împreună.

Pe de altă parte, de la Brukenthal au fost „împrumutate” 19 lucrări excepționale din vechea colecție a baronului (începând cu Omul cu tichie albastră). Acestea au fost transferate la București, la Muzeul Național de Artă, unde au stat până în 2006.

Ca un fel de compensație, muzeul sibian a fost înzestrat cu multe lucrări valoroase românești: piese de Theodor Aman, Ion Andreescu, Nicolae Grigorescu, Ștefan Luchian, Gheorghe Petrașcu, Theodor Pallady, Nicolae Tonitza, Alexandru Ciucurencu, Ion Țuculescu, Corneliu Baba și mulți alții intră în posesia muzeului fie prin diverse transferuri, fie prin alocare prioritară de fonduri pentru a fi achiziționate.

CE VEDEM

Galeria de Artă Românească este moștenitoarea acestor trei filoane. Colecția de artă transilvăneană de la 1850-1900 este actualmente împărțită între Galeria de Artă Europeană (la etajul întâi, în sălile dedicate picturii austriece și germane) și cea de Artă Românească (în primele două săli). În continuare putem admira fostele colecții ale Muzeului Astra, pentru ca ultimele trei săli să expună lucrări ale marilor pictori români achiziționate după 1950. Muzeul este relativ mic, sunt doar 200 de pânze în vreo șase săli.

Am furat câteva fotografii: am intrat aici pe la trei, eram singurii vizitatori, iar supraveghetorii mai stăteau de vorbă între ei. Nu am pozat neapărat ce mi-a plăcut mai mult, ci ceea ce s-a putut. Oricum, cine dorește poate admira câteva imagini pe site-ul muzeului brukenthalmuseum.ro/romaneasca/02.htm sau în broșura .org/web/20101011070239/h ... _ro_sec_XIX.pdf, unde se pot citi și multe chestii interesante despre lucrările expuse.

Ce mi-a plăcut mai mult? Greu de spus, probabil aș numi 100 de tablouri din cele 200. Emblema muzeului, reprodusă și pe steagul de la intrare, este Cap de fetiță a lui Nicolae Tonitza (P22). La fel de cunoscută este Fata în albastru, capodopera lui Mișu Popp (P8). Dar pânze de care nu știam nimic și pictori care nu îmi spuneau mare lucru m-au dat, efectiv, pe spate: Tânăr citind a lui Octavian Smigelschi (și toate celelalte tablouri ale sale, P11-P13), Țărănci din Țara Bârsei a lui Arthur Coulin (și toate celelalte tablouri ale sale, P14-P15), Portretul lui Julius Sigerus copil de Heinrich Trenk, Peisaj din Sibiu de Johann Böbel (P10), Autoportret de Carl Dörschlag, Autoportret de Fritz Schullerus, Portret de bărbat de Emerich Tamás, Gătirea unei tinere mirese de Robert Wellmann.

Bineînțeles, Aman, Andreescu, Grigorescu și, mai ales, Luchian. Am remarcat două tablouri ale lui Gheorghe Petrașcu, unul cu casa sa din Târgoviște (P25), al doilea cu atelierul artistului (P26); am văzut casa din Târgoviște și mi-a plăcut maxim. Am mai ținut minte o Marină - Veneția a lui Nicolae Dărăscu și Jucătorii de șah a lui Alexandru Ciucurencu (P28).

---

VIZUALIZĂRI: 1337 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI