Kefalonia de la nord la... est

TIPĂREȘTE

Când mă pregăteam să dau la medicină, devenisem expertă în subiecte de sinteză. Mai ales la chimie. Gen „reacții organice catalizate de mangan” . Trebuia să ai în cap toată materia și să extragi informația necesară (totul într-un timp-record, desigur). Mda, sunt recunoscătoare, un folositor început de drum pentru un viitor medic...

Am acum un sentiment asemănător. Oare cum să structurez „materia” astfel încât ceea ce voi transmite la final să aibă eficiență maximă (în sensul de a fi util celui ce-ar dori să viziteze Kefalonia fără să știe mare lucru despre ea)?! Și în același timp să rezulte clar esența: cât de fabulos este acest loc, cât de binecuvântat a fost de zei!... Uf, greu!... Să scriu un articol despre plaje (sau 2 sau 3?!), altul despre orașe, altul despre peșteri, altul despre munți, mânăstiri sau mai știu eu ce?! S-o iau bătrânește, pe zile?! Hmm, am avut un traseu destul de brownian pe alocuri, într-o vacanță mai intervin și chestii neprevăzute... Bine, m-am hotărât: o iau pe regiuni, de la nord la sud; adică dacă te nimerești într-o zonă, să știi cam ce e de văzut pe-acolo. Cu ce am făcut noi, dar și cu ce am ratat. Sper să iasă ceva!...

Zona nordică

Am debarcat în Fiskardo cu puțin înaintea prânzului și planul inițial a fost să ne preumblăm un pic pe străduțe, să mâncăm la una din terasele cu vedere la mare și pe urmă să mergem mai departe spre cazarea din Assos.

Ne aminteam de Fiskardo ca de un loc absolut fermecător; acum 9 ani, petrecând câteva zile în Lefkada, am „sacrificat” și noi, ca mulți alții, o zi de plajă și bălăceală în favoarea croazierei celor 7 insule. Cu ocazia asta, aveam să poposim în micuțul port vreo oră jumate, suficient cât să ne foim un pic printre bolți de bougainvillea, să căscăm gurile pe la buticuri și să balotăm o musaca (da, da, țin minte exact ce am mâncat). Suficient cât să ne facem o idee și să dorim să revenim.

După mine, Fiskardo este al doilea cel mai frumos sat de pe insulă, după Assos. Dacă ar fi să organizez cândva un alt sejur în Kefalonia, aș adăsta în Fiskardo măcar 2 sau 3 zile – pentru atmosfera locului și pentru plajele superbe din jur. De data asta, tot vreo oră și ceva aveam să-i acordăm cochetului Fiskardo, deoarece pe Tati l-a pălit dintr-o dată dorul de ducă și n-a mai vrut să mâncăm aici. Iar eu nu mă contrez cu Tati pentru prostioare (îmi păstrez energia pentru chestii grele ????) !...

... Mda... Am ieșit din port; e un drum cu sens unic ce te scoate din localitate cât ai clipi, dacă asta îți dorești cu adevărat. Noi însă mai aveam treabă pe-acolo, așa că am cotit-o la stânga și am lăsat mașina un pic mai sus de stația de autobuz, într-o alveolă lungă, decupată pe marginea șoselei, în care mai erau și alte autoturisme (altfel, parcarea publică e undeva mai jos, în apropierea supermaketului, aveam s-o descoperim mai târziu).

Am luat-o apoi la pas în direcția golfului, pe lângă studiouri și locuințe private, în curând am ajuns în zona zero a localității, pe care mi-o aminteam de la precedenta noastră vizită, practic o piațetă ce se deschide în mare pe o parte, iar din cealaltă pleacă niște scări spre zona de sus a satului; am urcat pe ele, la capăt am întâlnit biserica și cimitirul, iar în apropiere școala dotată cu loc de joacă pentru copii.

Foarte, foarte frumos peste tot! Fiecare terasă, fiecare magazinaș, fiecare colțișor era împodobit cu tot felul de flori, cu ghivece colorate, cu fel de fel de brizbrizuri, care de care mai atrăgătoare! Un spectacol de culori, forme și parfumuri! Un loc pentru romantici de toate vârstele!

Am pășit pe micul dig ce înaintează în mare, am admirat bărci și bărcuțe, am privit cum vasul ce ne aduse din Lefkada tocmai părăsea portul, făcând cale întoarsă. Pe faleza care urmărește linia promontoriului sudic se aliniază câteva clădiri vechi cu balcoane minunate; nu se prezintă ele într-o stare prea grozavă, dar nu poți să nu le remarci alura impunătoare, de frumuseți din alte timpuri!

Se spune că Fiskardo (și într-o mai mică măsură, Assos) a suferit cel mai puțin de pe urma devastatorului cutremur din 1953 și știam că una dintre cele mai vechi clădiri, din fericire încă funcțională, ne aștepta nu departe: Hotel Panormos. Am căutat-o în mod special, văzusem niște fotografii faine (bănuiam că de pe terasa restaurantului fuseseră făcute). Cam bătea vântul pe-acolo, cârciuma nu părea deschisă, poate era prea devreme. Pe terasă am putut însă umbla în voie; totuși, n-am reușit să identific unghiul pe care-l căutam. Am făcut și eu niște poze, unele chiar drăguțe, o să v-arăt la final una din ele...

Ne-am continuat plimbarea, în spatele hotelului am dat de ruinele vechiului cimitir roman, bine semnalizate, frumos întreținute și beneficiind de explicații în greacă și engleză. Situl nu-i prea întins, dar merită scurta abatere de la traseu, măcar și pentru vederea grozavă ce se deschide de aici, către micuța plajă Zavalata, parțial umbrită de măslini și către șirul de studiouri colorate de dincolo de golf.

M-am înviorat brusc văzând plaja, mamă ce-ar fi mers o băiță!... Nu era mare problemă, căci aveam costumele de baie pe sub haine, doar papucii de apă erau în mașină (ne-am fi descurcat și fără – am apreciat rapid, studiind dintr-o privire granulația pietricelelor). Tati a strâmbat din nas, are el o problemă cu plajele din apropierea porturilor... În fine, am lăsat-o baltă, m-oi sătura de bălăceală zilele astea... Ne-am întors la mașină.

(Dacă ne-am fi continuat plimbarea pe șoseaua ce se strecoară printre cochetele studiouri din sudul satului, încă vreun km și ceva-doi, am fi ajuns la una din cele mai frumoase plaje de pe insulă, Foki. E și o peșteruță în apropiere, și o tavernă este, am văzut pe hartă... Unul din marile mele regrete privind Kefalonia este că am ratat Foki. Ce-nseamnă să mai chiulești de la lecții!...)

Am pornit-o deci către Assos, dar n-am mers mult. În următoarea localitate, aproape lipită de Fiskardo, am văzut indicator în dreapta: paralia Emplisi. Pesemne mâncat de remușcări, că-mi oprise elanul bălăcitor mai devreme, Tati zise: „O cotim?” Mie nu-mi treb’e mult să mă-ntărâți! Mai întrebi?!

Dacă paralia Foki a fost marea absentă a zilei, paralia Emplisi a fost marea revelație! După un drum scurt, dar îmbârligat, printre pini parfumați, de un verde-strălucitor incredibil, ne-am trezit în parcarea spațioasă (pământ bătătorit, nu cine știe ce, dar loc-gârlă). Ne-am luat harnașamentul (varianta soft) și-am pornit-o în direcția plajei.

Plaja – micuță, să zic vreo 50 m lungime, 10-15 lățime, pietricele albe, umbră subțire de la câțiva copaci. Apa – Dumnezeule!... Turcoaz-deschis, turcoaz-verzui, turcoaz-închis, turcoaz-indigo... Dungi și pete ce se întrepătrund într-un desen abstract ce-ți lasă o urmă adâncă în suflet, așa cum doar Natura-Artist știe s-o facă... Totul îmbrățișat de pereți albi de calcar stratificat, coafați de vegetație scundă. Un vis!... Am stat vreo oră acolo, mai mult în apa limpede și caldă, înotând alături de peștișori. Ne-am desprins cu greu, cel puțin eu.

Mi-a căzut cu tronc Emplisi asta!... Micuță cum e, dar are și cabină de schimb și o cantină alături, poți să-ți iei o apă, ceva. În plus, din acest punct pleacă mai multe trasee de drumeție prin toată peninsula, spre alte câteva plăjuțe, spre ruinele unei biserici și spre un tunel subteran folosit de artileria italiană în cel de-al doilea război mondial.

... Cam asta a fost, în ceea ce ne privește, cu extrema nordică a Kefaloniei. Evident, departe de a fi epuizat zona, sunt multe, multe alte puncte de interes! O să enumăr câteva: 1. Fiskardo – un mic muzeu etnografic chiar în piațetă (țin minte că am trecut pe lângă el, dar n-am avut chef să intrăm, pe urmă mi-a părut rău), iar pe promontoriul nordic – ruinele vechiului far venețian și cele ale unei basilici. 2. Plajele Foki, Xylokaravo și Kamini, pe țărmul estic. 3. Plajele Kimilia și Dafnoudi în nord, Nitzl (accesibilă doar de pe mare), Alaties și Jerusalem în vest. Și-or mai fi.

Partea estică (de la nord spre sud)

După o zi dedicată exclusiv fermecătorului Assos, ne-am trezit cu chef de hălăduială și am decis să începem cu țărmul răsăritean al insulei. De obicei stabilim câteva repere pe hartă și încercăm să atingem cât se poate dintre ele. Evident, nu întotdeauna socoteala de acasă se potrivește cu cea din târg – ba apar din senin chestii de care n-am știut, ba altele neprevăzute (cum ar fi să constați că dintr-o dată plăcuțele de frână de pe spate ar necesita o urgentă refreșuire, deși le-ai schimbat cu un an în urmă; dar să nu anticipăm).

Am văzut pe hartă câteva plaje al căror nume nu ne spunea mare lucru și am făcut un pic de research; ideea era să fie relativ ușor accesibile, să nu dăm de vreun drum din ăla cum sunt mari maeștri grecii câteodată – neasfaltat, cu pantă de 30-40°, te duci pe pietricele ca pe sanie și riști să te oprești fix în mijlocul mării.

Am văzut câteva poze drăguțe cu plaja Kakoghilos și am citit că drumul e ok, în plus că oferă vederi frumoase pentru că ultima porțiune urmărește linia țărmului. În mare, cam așa e. Din satul Vari se desprinde un drum îngust, dar destul de bine întreținut, ce străbate alte 2 mici localități, pe urmă un pinten de deal cu relief dramatic, plin de capre ce pasc (te miri și ce, că nu vezi fir de iarbă, doar vegetație plină de țepi). După câțiva kilometri ți se deschide priveliștea splendidă către albastrul pur al mării și către profilul ursuz, cenușiu, al insulei Itaca. Și o pustietate – Doamne!... Drumul nostru coboară de-aici în curbe largi și se termină fix în capătul plajei.

Vă reamintesc clasificarea plajelor (by Tati): plaje de privit și plaje de bălăcit. Kakoghilos nu-i nici una, nici alta, sau cel puțin n-am nimerit-o noi nicicum. Bine, poate puțin „de privit” , dar nu cât să justifice drumul până aici. Apa era verzui-negricioasă, probabil din cauza algelor, în rest plaja ar fi fost drăguță, cu pietricelele ei albe și dealul împădurit ce-i ține proptea în spate. Câteva bărci pescărești erau ancorate ici-colo, o casă de piatră în plan apropiat, încă una (cu boltă de viță, chiar se vedea ceva mișcare) în capătul îndepărtat. Și niște ruine. Am făcut câteva poze și ne-am întors, după ce am setat pe GPS următoarea destinație; (și) asta mi-a plăcut mult în Kefalonia, că prin mai toate pustietățile ai semnal la telefon și date mobile!

Următoarea se cheamă paralia Ag. Sofia și n-a fost deloc simplu de ajuns. În termeni de timp zic, altfel aplicația și-a făcut datoria și ne-a condus la marele fix. Pe scurt, am urcat dealul la loc, am mai mers câțiva kilometri spre sud pe șosea, iar în satul Komitata am cotit-o iar spre mare, am străbătut un alt deal serpentinos și am coborât spre plajă. Evident, iar capre, iar mare albastră, iar Itaca fumurie – foarte fain!... Totul ar fi fost perfect dacă n-ar fi început să se audă zgomotele alea ciudate la mașină... Tati a decis să coboare cu viteza melcului și eu n-am avut nimic împotrivă; mai mult timp pentru admirat peisajul.

Cu puțin înainte de a ajunge, se face în stânga un drum scurt, neasfaltat (arăta destul de ok totuși), ce cobora la plaja Chorgota. Nu ne-am dus până acolo, am pozat-o doar de sus – un golfuleț absolut superb! Cu siguranță ar fi meritat mai multă atenție, căci este unul din locurile în care s-a filmat celebra peliculă „Mandolina Căpitanului Correlis” . Informația asta am aflat-o ulterior.

Ag. Sofia ne-a plăcut mult, chiar am și rămas un pic la taverna de-alături, să bem o cafea și un suc de portocale și să ne jucăm cu mâțele. Frumușică și plaja, lungă și îngustă, apa curată și turcoaz, dar cam mari și neîmbietoare pietrele. În capăt sunt câteva construcții, unele funcționale, altele în stadiul de ruine.

Ne-am gândit că ar fi bine să rezolvăm problema cu mașina. Am căutat pe net și am găsit 2-3 service-uri auto în Argostoli (capitala insulei). Tati a sunat la unul din ele și au zis că da, pot să ne schimbe plăcuțele, nu au pe stoc, însă ar putea însă să aducă în maxim 24 de ore. Totuși, să venim, să vadă exact despre ce-i vorba. Asta însemna schimbare de plan, să părăsim țărmul estic, dar n-aveam încotro.

Drumul spre Argostoli trece însă prin Ag. Efimia și Sami, așa că am urcat iar dealul și am continuat spre sud, cu viteză redusă, să nu forțăm mașina. Din Neochori se desprinde altul până la plaja Giagana; am citit că plaja-i faină, dar drumul e horror, așa că nu ne-am aventurat. Curând, peisajul a început să se schimbe, mai puțină vegetație, au apărul culmile aride pe care se află un șir de eoliene, pot fi văzute din multe puncte ale insulei și chiar din Itaca.

Ag. Efimia e un sat măricel cuibărit într-un golf ascuțit, multă lume îl preferă ca bază, pentru că se pare că are de toate: studiouri, taverne, magazinașe. Are și o marină unde pot trage bărcile peste noapte sau în caz de vreme rea. Eram tare curioasă despre Ag. Efimia, așa că, după ce am oprit în vreo 2 locuri și l-am pozat de la înălțime, de pe șosea, am virat către mica localitate. Am lăsat mașina pe o străduță laterală și am coborât să facem câțiva pași.

Drăguț și fotogenic locul, într-adevăr! Satul se concentrează în capătul golfului, pe latura sudică sunt spații de cazare, iar pe cea nordică portul și un șir nesfârșit de taverne. Când ne-am întors, am dat întâmplător de sediul unei agenții de închiriat mașini, în fața căruia stătea o bătrânică. Tati a intrat în vorbă cu dânsa, rupea binișor în engleză, ne-a confirmat că da, singurele service-uri auto sunt în Argostoli și ne-a dat un nume, „the best of all” : Mihalatos. Să mergem cu încredere, din partea dumisale. Ok... L-am căutat pe hartă pe nenea Mihalatos, l-am găsit, am sunat: veniți, cum nu?! , avem plăcuțe de frână pentru toate tipurile de mașini, vă așteptăm azi până în 17 (de preferat mai devreme, dacă vreți să rezolvăm tot azi).

Se apropia masa de prânz, dar parcă era prea devreme totuși. Am văzut un indicator care zicea că până în Sami nu mai erau decât vreo 8 km, hai în Sami și-om mânca. Șoseaua urmărește linia țărmului, cu minime abateri spre câteva plăjuțe drăguțe, reunite sub numele generic de Ag. Paraskevi. Nu ne-am oprit, am zis c-om veni în altă zi, dar nu s-a mai nimerit.

Până în Sami am traversat Karavomilos, ne-a plăcut ce-am văzut din mersul mașinii. O stațiune drăguță, cu o biserică impunătoare, multe studiouri, câteva taverne, un lăcușor și o plajă cu pietricele (lacul și plaja poartă același nume; pe-astea nu le-am văzut decât pe hartă). Pe Sami l-am găsit toropit de căldură, puținii turiști erau toți aciuați pe la umbra teraselor. Am ales și noi, cam la întâmplare, una din ele și a fost foarte bine (dar despre asta povestim altădată).

Sami este unul din porturile principale ale insulei, de unde se pleacă spre Itaca, Astakos sau Lefkada. Așa că Sami avea să fie ultimul petec de pământ kefalonian văzut înainte de a ne îmbarca pentru Itaca, dar și 2 zile mai târziu, înainte de a părăsi definitiv bioparcul natural Kefalonia-Itaca (deoarece ferry Itaca-Astakos face mai întâi un ocol în Sami, abia pe urmă o cotește spre continent).

Am avut legătură spre Itaca după-amiază, pe la 5, așa că am beneficiat de încă jumătate de zi, pe care am decis s-o petrecem în zona Sami. Știți cum e în vacanță: oricât timp ai avea, tot mai rămâne ceva de făcut... Noi lăsaserăm deliberat cele 2 peșteri din apropiere și superba plajă Antisami.

Vremea începuse să devină capricioasă de câteva zile, dar ploaia mai mult ne amenințase decât să se concretizeze (exceptând repriza vijelioasă din dimineața precedentă, pe muntele Ainos, ce-i drept la 1700 m altitudine, în condițiile în care toată valea de sub noi, din vecinătatea mării, era însorită). Ne-am trezit sub un cer parțial acoperit, dar nu l-am luat în seamă, ne-am văzut de drum. Veneam din sud-vest, din zona Trapezaki și a trebuit să traversăm ceva munticei ca să ajungem din nou pe partea răsăriteană a insulei. Cele 2 peșteri nu-s departe una de alta, am ales absolut la nimereală să începem cu peștera Drogarati.

Sunt indicatoare la tot pasul, nu-i nicio problemă să nimerești. Pe ultimii 2-3 km ne-am luat la întrecere cu un autocar pe care n-am reușit defel să-l depășim și, după ce am parcat, am alergat efectiv până la casa de bilete, încercând a lua fața grupului (cehi, parcă). Mai ales că începuseră să se adune niște nori plumburii într-un colț de cer... Biletul - 4 euro de căciulă adultă/3 pentru copii sau seniori.

Drogarati Cave este, pe scurt, o gaură uriașă garnisită din belșug cu tot felul de formațiuni „peșteroase” : stalagtite, stalagmite, coloane, cortine, mici iazuri. Multe de o finețe greu de imaginat, de parcă un copil (că numai copiii și Dumnezeu știu moșmondi cu atâta migală!) s-ar fi jucat cu nisipul ud, pe țărm de mare!... Și câte culori!... Greu de descris în cuvinte, voi lăsa fotografiile să vă povestească ele mai bine. Peștera are un circuit de vizitare bine stabilit, se coboară pe o parte și se urcă pe alta. Și e atâta spațiu acolo, încât claustrofobii n-au de ce să teamă. Merită!

Am alergat și când am ieșit, dar din alt motiv: încă nu începuse ploaia, era doar problemă de minute/secunde, dovadă că primele picături ne-au prins chiar când deschideam portierele. Merită menționate cafeneaua și taverna din vecinătate, precum și magazinul de suveniruri, noi nu le-am mai vizitat, dintr-un motiv evident.

Hmm... Unde mergem acum, pe ploaie?! Păi și pozele alea pe care speram să le fac la Melissani, cu razele de soare căzând drept din înaltul cerului, așa cum văzusem eu în spațiul virtual?!... Îl înnebunisem pe Tati: „La Melissani trebuie mers la prânz, când soarele luminează lacul la maxim!” Prânz era, dar soare?!... Of, Doamne, Doamne, cu ce ți-am greșit?!... Tati m-a liniștit: „Toată lumea are poze cu soarele la Melissani, tu o să ai cu ploaia!” Chiar așa!

Că tot ne era în drum, ne-am abătut un pic spre Old Vlachata. Sincer, mă fascinează tot ce amintește cuvântul „vlah” . Și dacă mai e și vechi, cu atât mai mult... Citisem despre locul ăsta, văzusem câteva fotografii și am sperat să-l includem în circuitul nostru. Un sat distrus în mare parte de cutremurul din 1953, după care a fost părăsit, un sat-fantomă. Am mai văzut unul în Turcia acum 2 ani, m-a impresionat teribil!... Am ajuns până în dreptul vechii biserici, am pozat câteva ruine, apoi ne-am întors. Dacă ar fi fost vreme bună, cu siguranță ne-am fi preumblat pe străduțe, printre ziduri dărâmate și amintiri uitate...

Până am ajuns la Melissani, ploaia aproape că s-a oprit. Am plătit cei 6 euroi (4, dacă am fi fost copii sau pensionari), apoi ne-am înscris pe culoarul de vizitare. Melissani este o peșteră inundată al cărui plafon s-a prăbușit parțial; rezultatul e de-a dreptul spectaculos: o groapă de formă aproximativ cilindrică, adâncă de 20-30 m, pe fundul căreia se află un lac de un albastru-verzui-turcoaz. Vizita se face cu ajutorul unor bărci (cu capacitate de 10-12 persoane) conduse de gondolieri și durează 10-15 minute, incluzând și galeria auxiliară, acoperită, colorată în superbe nuanțe roșiatice.

În ciuda norilor și a picurilor răzleți, am avut parte de spectacol și culori incredibile! Chiar așa, cine mai are poze cu peștera Melissani pe ploaie?! Momentul culminant a fost când, în grota acoperită (cu o acustică aparte), gondolierul nostru s-a îndreptat fix spre mine: „Now we’ll sing a song!” „Me?! What song?” Și-a început: „Un elefant... se legăna... pe o pânză de păianjen...” Jur că așa a fost! Am intrat în joc, am cântat împreună și frumos a fost că și ceilalți au încercat să ne țină isonul, chiar dacă nu știau cuvintele și nu înțelegeau nimic! Priceless! ... Nenea gondolierul și-a meritat tips-ul! La plecare, am defilat pe lângă o coadă incredibilă, se pare că cehii de la Drogarati ne urmăriseră! :)

... Mai aveam câteva ore bune până la ferry; hai și la plaja Antisamos, măcar să vedem despre ce-i vorba. Sau, mă rog... cine a zis că dacă plouă nu poți face o baie pe cinste?! Drumul se face din Sami, dincolo de port și faleza sudică, urcă un deal (pe care-i și un sit arheologic; poate data viitoare), apoi îl coboară. Prima întâlnire cu plaja o ai în vârful dealului, pe șosea, unde se află un punct de belvedere. Ce să zic?! Spectacol! Kefalonia asta e un spectacol mereu diferit, de la nord la sud și de la est la vest! 10 insule într-una singură! Când am zis că am întâlnit toate tipurile de plaje în Kefalonia, că nimic nu ne mai poate surprinde – iaca Antisamos! O sprânceană alburie lungă și îngustă, înconjurată de blânde culmi împădurite; plus nuanțele de turcoaz ale mării – imaginați-vă numa’!

Am ajuns încă pe ploaie, am lăsat mașina în parcarea amenajată, ne-am strecurat printre rânduri ordonate de șezonguri până la țărm. Am admirat și am pozat în voie, degradeul de turcoaz era puțin estompat, dar încă minunat... În spate se află o mâncătorie uriașă, în mare parte acoperită, ne-am îndreptat și noi într-acolo și cu greu am găsit o masă liberă. Am scanat meniul cu telefonul (da, da! citisem că Antisami e o plajă avangardistă!), dar oferta de mâncare nu prea ne-a coafat (cam fast food, așa), în schimb am comandat câte o bere.

Când eram pe la jumătatea halbei, brusc s-a oprit ploaia, apoi au început să se destrame norii. Ocazie perfectă pentru a ne muta pe șezlonguri (nu se plătesc!), chiar dacă ici-colo erau ude! Am găsit loc în primul rând, desigur! :) În curând, soarele avea să se instaureze stăpân absolut pe bolta albastră, punctată doar ici-colo cu norișori alburii. Iar marea... Doamne, marea!... Ce culori, ce sclipiri, ce bucurie!... Mă imaginez deseori acolo, în apele cristaline și calde, înotând cu bancurile de peștișori, mai mici și mai mari... Din păcate, fericirea-i limitată în timp (din fericire, și nefericirea). Când s-a făcut ora, ne-am schimbat chiloții uzi cu haine uscate, ne-am întors în Sami și-am mâncat, apoi am „decolat” spre Itaca...

Mai sunt multe de văzut și de făcut pe țărmul estic al Kefaloniei... Mai sunt mici plaje idilice accesibile doar de pe mare, mai e sătucul Poros, pe care noi l-am tranzitat doar; cu siguranță ar fi meritat mai multă atenție!... Și din care se poate pleca spre Peloponez (Kilini). Și mai e Skala, taman în sud; de aceea o s-o atașăm postării următoare.

(va continua)

---

VIZUALIZĂRI: 5093 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI