Alături de copiii Dassanech

TIPĂREȘTE

După ce am vizitat tribul Hamer (vezi impresii) ne-am întors la pensiunea unde eram cazați în Turmi pentru a lua micul dejun. În jurul orei 10 eram gata de plecare catre următoarea noastră destinație orașul Omo Rate, aflat în imediata apropiere de granița cu Kenya. Cam 100 de kilometri a fost distanța între Turmi si Omo Rate, pe care am parcurs-o cam în două ore și jumătate.

Dar înainte de-asta ne-am oprit în Turmi la birtul local, să ne aprovizionăm cu bere rece. Aici am întâlnit singurii turiști străini din această expediție, un grup de spanioli veniți în Etiopia pentru o tură foto. Am stat ceva de vorbă cu ei și unul mai nebun din grupul nostru le-a spus că urma să mergem în zona Tigray, unde e zonă de război și e interzis accesul. Spaniolii au luat de bune ce auziseră și ne-au năpădit cu întrebări, cum faceți asta, nu vă e frică? Răspunsul dl O a fost că suntem români și n-avem frică, iar ca să intrăm în zonă dăm o șpagă! Au rămas ca la dentist! Cred că și acu urmăresc știrile să vadă dacă niște inconștienți de români au fost luați prizonieri în zona Tigray! Ne-am amuzat maxim! =))

După ce am ajuns în orășelul de graniță am mers către un punct vamal unde ne-au fost verificate pașapoartele. Verificarea acestora a fost foarte superficială, nu toți aveau pașapoartele asupra lor. Cam la 10 kilometri era Kenya și era posibil să intrăm pe teritoriul ei. Granițele pe-acolo nu sunt așa strict delimitate ca la noi, așa că orice era posibil. Vă dați seama că triburile ce locuiesc acolo nu au nicio treabă cu actele, cu țările și cu granițele.

Apropo urma să vizităm un trib nomad și anume tribul Dassanech. Ei bine la indicatia cuscrei mele dragi, de data asta m-am informat mult mai bine despre acest trib, așa că o să vă arăt și vouă ce am descoperit:

„Dassanech sunt o populație semi-nomadă care locuiește în principal în apropierea Deltei râului Omo, lângă lacul Turkana, la granița cu Kenya; aceasta este o zonă semi-aridă, unde temperaturile sunt printre cele mai ridicate de pe întregul continent african.

Teritoriul Dassanech este supus inundațiilor sezoniere care formează mlaștini mari în timpul sezonului ploios, în timp ce devine o întindere aridă în lunile secetoase.

Activitățile de subzistență sunt în mod inevitabil dependente de teritoriu, Dassanech-ul este dedicat creșterii ovinelor și agriculturii și din când în când, sunt forțați să se mute în căutarea unui teren mai productiv și a unor noi pășuni mai fertile.

Pescuitul și vânătoarea în trecut erau activități practicate doar de cei care, dintr-un anumit motiv, și-au pierdut animalele și au fost obligați, pentru a supraviețui, să practice aceste activități, astăzi pescuitul este o sursă bună de venit și este practicat din ce în ce mai mult.

Vânătoarea este o activitate periculoasă, prăzile sunt crocodilii care locuiesc în apele râului Omo, Dassanech așteaptă întunericul pentru a ieși vânător în tăcere pe canoe mici, găsesc reptilele pe care le caută în întuneric, reflectarea ochilor lor care devin fosforescente atunci când sunt iluminate.

Vânătoarea se practică cu o suliță lungă de care este fixată o frânghie de recuperare, un fel de harpon; un crocodil mic asigură, de asemenea, suficientă carne pentru a hrăni o familie timp de o săptămână.

Dassanechii sunt un grup destul de numeros, estimările vorbesc despre aproximativ 30.000 de oameni și sunt singura populație din Valea Omo care vorbește o limbă cușitică și sunt, de asemenea, tribul care locuiește în zona cea mai sudică.

Societatea Dassanech este împărțită în opt clanuri patriliniare, fiecare caracterizat prin propria identitate și legat de anumite zone ale teritoriului, membrilor aceluiași clan li se interzice să se căsătorească și chiar să danseze între ei.

Dassanech crede că fiecare clan posedă puteri specifice, de exemplu, unii membri ai unui clan sunt capabili să vindece mușcăturile unui șarpe veninos când scuipă pe rană, cei ai altui clan pot controla apa și crocodilii, Dassanechul altor clanuri au abilitatea de a ține animalele periculoase departe de animalele lor, încă un alt membru al clanului poate vindeca arsurile, există și un clan ai cărui membri pot preveni seceta rugându-se pentru ploaie.

La fel ca multe alte populații din valea Omo, Dassanech practică, de asemenea, ceremonii de inițiere interesante și elaborate.

Cea mai importantă dintre aceste ceremonii este Dime sau Dimi, care stabilește trecerea la pubertate pentru fetele din sat și le pregătește pentru căsătorie.

Dime, care este binecuvântarea fiicei întâi născute care este fertilă, durează nu mai puțin de șase săptămâni, timp în care sunt sacrificate 10 bovine și 30 de oi sau capre, nu este surprinzător că acest ritual are loc în sezonul uscat, când nu produce mult lapte, iar pășunatul este limitat, sacrificarea animalelor în această perioadă a anului oferă carne satului, atunci când alte surse de hrană sunt rare.

Familiile Dassanech cu fiice de vârstă similară, în general între 8 și 10 ani, se adună lângă malurile râului Omo, în timpul sezonului uscat; fiecare clan are propriul său site special unde să sărbătorească Dime și unde sunt construite colibe temporare folosite doar pentru perioada ceremoniei.

În timpul sărbătorii, bărbații și femeile se îmbracă în haine de blană de animale pentru a sărbători și a dansa, în timp ce șefii satelor în vârstă binecuvântează fetele.

În același timp cu binecuvântarea fiicei și trecerea ei la maturitate, tatăl devine un om înțelept sau un bătrân în sat, statut care îi permite să participe la cele mai importante decizii referitoare la viața satului și a clanului, așa că dimi devine cea mai importantă ceremonie din viața unui om.

Circumcizia se practică atât pentru băieți, cât și pentru fete, aceasta este o cerință fundamentală pentru a se putea căsători, fetele Dassanech sunt circumcise când sunt tinere, în jur de 10 sau 12 ani.

Fetele pot fi circumcise la casa mamei lor sau în alt sat, dar întotdeauna împreună cu alte fete de aceeași vârstă care suferă același ritual; procedura este de obicei efectuată de o femeie în vârstă, ajutată de rudele fetei.

O curea din piele este legată în jurul gleznelor pentru a limita mișcarea fetei, această curea trebuie purtată până când rănile s-au vindecat și durerea s-a calmat.

Când ritualul a fost finalizat, fetei i se dă să bea lapte acru și mamei i se oferă un colier, din acel moment i se va permite să poarte o fustă de piele pentru a arăta că acum este considerată o femeie adultă și că este gata pentru căsătorie, care are loc de obicei la scurt timp.

Un bărbat se poate căsători cu toate femeile pe care le dorește, dar trebuie să garanteze că le poate întreține, fiecare soție trebuie să aibă propria colibă ​​unde locuiește împreună cu copiii ei necăsătoriți.

Satele Dassanech sunt formate din colibe circulare construite prin țesut ramuri și acoperite cu paie și frunze sau cu piei de animale în timpul sezonului ploios, intrarea este o deschidere foarte joasă care îi obligă să se târască, satele sunt închise într-un gard de tufișuri.

Colibele, în interiorul lor, nu sunt împărțite în zone diferite; zona destinată odihnei și cea în care sunt depozitate obiectele de utilizare zilnică și aprovizionarea cu alimente este aceeași.

Sunt femeile care se ocupă de întreținerea colibei și sunt, de asemenea, însărcinate cu dezasamblarea și remontarea colibelor atunci când decid să mute satul într-o zonă mai bună.

Dassanech acordă o mare atenție aspectului fizic, atât bărbații, cât și femeile poartă numeroase accesorii, cum ar fi coliere, brățări și cercei; fac, de asemenea, coafuri complicate, care pentru femei își identifică și statutul.

Majoritatea Dassanech au unele modificări ale corpului, cum ar fi gaura care se face în buza inferioară și unde sunt introduse pene sau flori sau scarificările care se fac pe pielea abdomenului, umerilor și spatelui.

Îmbrăcămintea în sine este în schimb foarte simplă și constă dintr-o fustă din țesătură sau piele.” – sursa ://www.exploring-africa.c ... anech/dassanech

Ei bine acum e momentul să încep și eu povestea. După trecerea pe la punctul vamal am traversat strada și am ajuns pe malul râului Omo. Aici ne-a preluat un ghid foarte simpatic. Acesta ne-a povestit o parte din lucrurile de mai sus.

Ne-am îmbarcat pe o barcă și am început traversarea râului Omo cu ochii după crocodili. Din fericire nu am avut parte de nicio întâlnire neașteptată și nedorită.

La câteva sute de metri în aval era un pod foarte solid. Nu am înțeles de ce nu am trecut pe-acolo. Am două explicații personale ori nu s-a dorit să trecem prin vamă ori trebuia să mănânce și gura barcagiului. Oricum nu mai contează.

Râul era destul de învolburat, iar apa maronie. Clar nu mi-aș fi dorit o baie aici. Cu toate astea pe malul celălat erau oameni ce se spălau în acea apă și chiar beau din ea. Se pare că noi europenii am devenit mult prea sensibili.

În sfârșit am debarcat pe un mal foarte abrupt. Am urcat pe mal și aici am fost întâmpinat de Alex un puști foarte simpatic și foarte inteligent, care a ținut aproape de mine până la sfârșitul incursiunii pe teritoriul lor. A fost ghidul meu personal și vorbea foarte bine engleza. Nu avea mai mult de 10-12 ani. Evident la sfârșit l-am răsplătit pentru devotamentul lui.

Alături de el era o droaie de copii, unii semi dezbrăcați, alții în pielea goală. Când i-am văzut atât de entuziaști mi-am scos din borsetă pixurile și bomboanele pe care am putut să le iau cu mine. Acestea s-au evaporat mult mai repede decât m-aș fi așteptat. Erau mult mai mulți copii decât la alte triburi. Ar fi trebuit să fim avertizați de acest lucru. Și ar mai fi trebuit să aflăm ceva, că urma să vizităm o școală. Dacă am fi știut acest lucru aș fi venit mult mai pregătit. Dar când m-am întors la pensiunea i-am dat ghidului ALEX, coincidență de nume, tot ce mai aveam pentru copii, să le ducă la vizita ulterioară la școală. Chiar se bucurau de cele primite și le erau și utile spre comparație cu alți copii din alte triburi.

Vă dați seama că am fost năpădit de copii și mi-a părut extrem de rău că nu am avut câte ceva pentru fiecare.

Dar am ajuns la o școală. Aceasta era foarte bine organizată. Era condusă de un tânăr foarte inimos ajutat de niște profesori entuziaști. Aceștia sunt voluntari și sunt foarte puțin ajutați și răsplătiți de guvern. Ei se susțin mai mult din donații ori ale turiștilor ori ale unor asociații.

Am vizitat diverse săli de clasă și pentru copii mai mari și mai mici. În clasa copiilor mai mari am găsit o elevă de vreo 14 ani căreia i-am pus ceva întrebări și a stiut să-mi răspundă. Interesant este că in lipsa dotărilor se descurcau cum puteau. In aceiași clasă pe un perete era desenată o lecție de biologie, pe altul una de geografie și pe alta una de istorie. Nu am scăpat de colegii mei până nu le-au arătat pe harta mea mobilă de pe spate, unde-i România!!!

Atracția zilei a fost o lecție cu cei foarte mici, ceva în genul clasei 0 de la noi, o lecție live ținută de domn director. Maxim era echipamentul lor, mulți erau în puța goală. =)) Erau de o naturalețe, de o frumusețe și de o inocență... Aici a fost cel mai mare balamuc, aici toți s-au înghesuit să facă poze ori să filmeze.

După lecție am fost în cancelarie și am dat fiecare câte ceva pentru școală si pentru profesori. Evident și eu am donat aici pentru comunitate și cu inima deschisă. A fost unul dintre cele mai emoționante lucruri trăite la viata mea. Nu donația în sine, ci experiența trăită la această școală exotică.

Am mai aflat aici câteva lucruri care nu scriu în cărți ori în manuale. Pentru ai convinge pe copii să vină la școală și pe părinți să-i lase, profesorii la prânz le pregătesc o masă caldă. Nu vă așteptați la ceva nemaipomenit, ci doar din economii, niște cereale fierte. Ei bine unii copiii își mănâncă porția la școală, alții o duc acasă și o împart cu părinții. Vă dați seama ce înseamnă pentru aceștia, o masă caldă???

Și am mai aflat ceva! L-am întrebat pe ghid cum fac de merg la șoală, dacă sunt un trib nomad? Se duce școala după ei? Nu, mi-a răspuns, în locul în care se mută dau de altă școală. Cam ciudat mi s-a părut să se mute iar lângă o altă școală, dar am luat explicația lor de bună, în lipsă de altceva.

După vizita la școală am mers câteva sute de metri pe câmp, până în sat, la tribul Dassanech. Aici am dat de câteva zeci de căsuțe de paie cu acoperișuri parțiale din resturi de tablă. Tot ghidul luat de aici ad-hoc ne-a povestit că intrările în case sunt din ce în ce mai joase în funcție de rangul gazdei. La șeful de trib este intrarea cea mai mică, trebuie să te înclini ca să poți intra la el in colibă. Ei bine am încercat acest lucru, dar mi-a fost imposibil ar fi trebuit să mă târăsc și chiar nu vroiam să o fac în praful acela!

Femeile pe-aici sunt foarte aranjate și au o multime de mărgele la gât. Evident cum am intrat în sat au tăbărât pe noi să ne vândă câte ceva ori mărgele de tot felul ori vreo statuetă de lemn în formă de crocodil ori cine mai știe ce. Undeva în centrul satului s-a pus de un mic târg cu produse hand made. Îi înțelegi când îi vezi așa de insistenți, turiștii cam lipsesc în această perioadă și lupta pentru supraviețuire este destul de aprigă. Așa că fiecare dintre noi s-a agățat de câte ceva și le-a făcut vânzare. Mult mai bine așa, decât să stea să cerșească!

La sfârșit femeile din trib au încins un dans săltăreț în onoarea noastră. Am uitat să vă spun că tot semidezbrăcate erau, de la brâu în sus nu mai aveau decât mărgele. Cum îmi spunea o prietenă: Robert cred că n-ai mai avut parte toată viața ta de atâtea perechi de sâni laolaltă! Corect!!!

Cu greu ne-am despărțit de membrii acestui trib și în special de copiii atât de jucăuși. Aoleu ce m-aș întoarce acolo, doar cu ajutoare pentru școală și pentru copii.

După ce am trecut înapoi râul direct ne-am oprit în sat la primul birt și am ras câte o bere rece. Iar am prins o zi caniculară.

---

VIZUALIZĂRI: 668 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI