EXCELENT
GRAD SATISFACȚIE
NOTARE MEDIE REZULTATĂ
Țipătul zidurilor mute
TIPĂREȘTE
URMARE de aici
„Am întins brațele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: niciun răspuns!
Doar razele mici, ascuțite-n unghere,
cu sulița lor m-au străpuns…
Unde ești, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de cățui…
M-am pipăit… și pe mâinile mele
Am găsit urmele cuielor Lui”
Și am fost acolo, trebuia să ajung la muzeul dedicat tuturor închisorilor românești din comunism, unde scopul principal este păstrarea memoriei poporului român, realitatea pe care ar trebui să o cunoască toți cei care iubesc și regretă comuniștii. Menționez că am fost și la Auschwitz, deci am fost pregătită psihic, mi-am stăvilit furia și-am mulțumit Domnului că n-am trăit în alte vremuri, am mulțumit Anei Blandiana și soțului ei, Romulus Rusan, pentru acest elogiu adus împotriva umilinței, a puterii comuniste, un loc în care putem să aducem un omagiu celor care au făcut sacrificiul suprem.
În centrul istoric al orașului Sighetu Marmației, pe str Corneliu Coposu 4, într-o fostă închisoare de drept comun devenită apoi un loc pentru exterminare a intelectualilor, a deținuților politici din anii 1950, disidenta anticomunistă Ana Blandiana împreună cu soțul ei, Romulus Rusan, au fondat Memorialul Durerii de la Sighet. N-am să mă pierd în date, în nume, în cifre și amănunte, îmi doresc doar să transmit câteva idei esențiale și îndemnul de a merge acolo. Pentru o descriere detaliată a închisorii vă invit să citiți articolul foarte bun al colegului nostru @msnd – vezi impresii
Programul de vizitare este:
aprilie – octombrie de luni până duminică 9:30 – 18:30
octombrie – aprilie de marți până duminică 9:30 – 16:30
Prețul biletului de intrare este de 10 lei/adult, elevi și studenți 4 lei, pensionari 5 lei, foto 5 lei, filmare 15 lei. Pentru foștii deținuți și deportați politici, persoanele cu dizabilități și ziariști intrarea este gratuită.
Timpul de vizitare e de minim 2 ore, altfel intri degeaba în muzeu, părerea mea. Aș interzice total accesul copiilor mici, când am fost noi alergau piticii din celulă în celulă, se piteau, au trântit niște obiecte de ne-am speriat îngrozitor, îmi venea să-i bat pe părinții lor. Ce naiba înțeleg copiii acolo, habar n-am. Cred că aș pune limită de vârstă, n-aș permite accesul celor fără C. I. (e doar părerea mea).
Parcarea gratuită pentru vizitatori se află pe str Ghe. Șincai, în spatele muzeului.
Cunoscută sub numele de „colonia Dunărea” , închisoarea de la Sighet era o „unitate de muncă specială” , cei închiși acolo aveau parte de o hrană mizerabilă, de condiții precare de igienă, umilința era maximă. S-a dorit exterminarea elitelor culturale, naționale, religioase alte țării, a celor care erau un real pericol pentru autoritățile comuniste pentru că îndrăzneau să gândească liber.
Figuri importante ale României interbelice au murit la Sighet. Între 1950- 1955 nu s-au întocmit acte de deces, familiile celor decedați nici nu erau anunțate. Am văzut totuși pe pereți expus un „act de moarte” , m-a uimit că avea scrisă și cauza morții pentru că citisem mărturiile lui Alexandru Rațiu, preotul greco-catolic, un supraviețuitor de la Sighet care descrie regimul detenției și spunea că în închisoare nu a existat un medic real ci un impostor, iar sanitarul era un fost tăietor de lemne.
Câteva monstruozități din închisoare:
Nu aveau voie să se roage cu voce tare, nu exista o capelă (ca în închisorile de drept comun), nu aveau acces la ziare sau cărți și dacă mai găseau la wc o bucățică de ziar plină de fecale rămase de la gardieni, o ștergeau de mizerii și o citeau pentru a afla câte ceva din lumea de afară, alimentele pentru deținuți erau date porcilor iar ei erau hrăniți dimineața cu o cană cu zer, la prânz și seara cu câte un polonic cu supă de arpacaș, varză sau fasole.
Aveau voie să se spele doar de 4 ori/lună și doar cu apă rece, uneori nu li se permitea să se întindă nici măcar pe paturile reci din celulele minuscule, privitul pe geam era interzis astfel erau închiși în” celula neagră” . Celula cu pricina avea nr 68, se putea „testa” întunericul de acolo înainte de pandemie, acum măsurile de distanțare și protecție nu permiteau acest lucru. De altfel toate dispozitivele cu căști erau dezactivate în tot muzeul.
Dispus pe două etaje, Memorialul are câte două pasarele la fiecare etaj, fiecare celulă de detenție din cele câteva zeci este denumită „sală” , de fapt este o sală-celulă muzeu, se urmează o ordine cronologică și sunt prezentate teme ale represiunii comuniste, cutremurătoare fiecare în parte.
Am să mă opresc doar asupra a două dintre celule dar menționez că fiecare dintre ele este impresionantă, valoroasă prin exponatele sale, care mai de care mai dureroasă. Durerea e psihică, nici nu-mi pot imagina prin ce au trecut acei oameni în vremurile demult apuse. Poate doar zidurile știu chinurile lor, dacă ar vorbi pereții muți cred că ar fi doar țipete de durere.
Sala 51 se numește „Poezia în închisoare” .
Cum poate fi „sala” ? Mică, e doar o celulă. Dar lumina albă și rece pune în evidență modalitățile de comunicare din închisoare, cuvintele sunt „scrise fără creion și hârtie, e un fel de exercițiu de gimnastică a minții, s-au născut acolo poezii transmise din celulă în celulă prin alfabetul Morse” .
Minute-n șir am stat să citesc și să ascult alfabetul în timp ce priveam indicațiile și explicațiile despre fiecare literă în parte. În celulă se auzea în surdină fiecare literă. Era tulburător și emoționant în egală măsură, oamenii aceia au devenit poeți din cauza suferinței și au creat versuri, au memorat și transmis durerea, chinul și unitatea ce-i lega. Un omagiu adus celor care au reușit în întuneric, în frig și mizerie, înfometați și umiliți, să creeze și să transmită adevărate strigăte mute, impregnate în memoria unor suflete chinuite. Cei care n-au creat poezie au avut o contribuție importantă, au transmis cuvintele din zid în zid, sunt la fel de importanți ca și creatorii, de aceea la nicio poezie nu ni se dezvăluie autorul real. Dar, credeți-mă, unele sunt adevărate capodopere, ca versurile pe care le-am prezentat la început de review.
Sala 52 se numește „Femei în închisoare” , în celula aceasta sunt expuse numele a peste 4000 de femei, fie ele mame, fiice, surori, soții ale unor deținuți sau chiar ele însele luptătoare împotriva comuniștilor. Înfiorătoare este și povestea unei deținute care a născut într-una din închisorile comuniste și a fost despărțită de copilul ei, pruncul a ajuns la orfelinat. Și câte or mai fi fost în situația asta, plus că femeile au nevoie de o îngrijire personală specială, lunar.
Și, ca o paranteză...
Trăim în 2020, virusul Covid – 19 ne macină psihicul dar avem libertate în tot ceea ce gândim, spunem sau facem. Mă amuză faptul că unii se vaită că trebuie să ne protejăm de virusul ucigaș purtând mască și păstrând distanțarea, mă distrează persoanele care umblă brambura și înjură guvernul pentru restricțiile care sunt menite să îi/ne protejeze, mă distrează turiștii care se vaită de una, de alta... am terminat cu paranteza. Asta așa, ca fapt divers...
Aș vrea să menționez că la parterul muzeului sunt toalete, acestea sunt curate, aveau dezinfectanți și consumabile, masca este obligatorie în aceste vremuri, existau și dispersere cu dezinfectanți.
Muzeul de la Sighet are două curți înterioare.
În prima există un spațiu de reculegere și rugăciune, zidul care înconjoară spațiul de sub pământ este impresionant, este acoperit cu plăci inscripționate cu numele a mii și mii de morți din închisorile, lagărele și locurile de deportare din România. Locul de rugăciune seamănă cu o catacombă, deasupra sunt plantați pomi fructiferi și iarbă iar în mijlocul tavanului este o cruce prin care pătrunde lumina soarelui, e ca o rază de speranță, e uimitor și extrem de bine gândit locul.
În curtea a doua se ajunge pe lângă zidul închisorii, pe o potecă din dale, acolo-i un grup statuar care întruchipează deținuții ce se îndreaptă fără speranță și cu durere spre zidul înalt al comunismului, orizontul lor find închis.
La aproape 3 km de la Muzeul din Sighet este Cimitirul Săracilor, necrolopa celor fără de mormânt.
Citisem pe net că pe la începutul anilor 1990 cimitirul fusese părăsit, pe acel loc era o pășune și locuitorii povesteau cum găseau cranii de oameni scoase de copitele cailor care pășteau în zonă.
Din 1997, Cimitirul este considerat parte a Memorialului Durerii pentru că existau gropi comune anonime care adăposteau rămâșițe din trupurile deținuților politici morți în închisoarea de exterminare de la Sighet.
Fundația Academia Civică a amenajat acest ansamblu în memoria tuturor victimelor represiunii comuniste din țara noastră.
Noi am parcat gratis lângă centrul de informații al cimitirului, un nene ne-a indicat cărarea pe care urma să mergem, ne-a povestit câte ceva despre loc și-am pășit agale pe lângă harta României alcătuită din conifere, pe un traseu bine stabilit. Nu se percepe nicio taxă pentru vizitare.
Am dat peste plăci comemorative, am privit troițele și-am ajuns la crucea cenotaf, adică la un monument funerar ridicat în amintirea persoanelor decedate ale căror oseminte au dispărut sau se găsesc în alt loc. Un omagiu adus tuturor. Acolo-i o nișă unde au fost depuse urne cu pământ aduse din închisori, locuri de execuție sau din centre de deportare.
În partea dinspre șosea, cu spatele la șosea și cu fața către cimitir, a fost ridicată o Poartă a Memoriei, cu rol dublu. Denumită și „Scara Vieții” , poarta este folosită și pe post de clopotniță, este de culoare albă și-i ca o carte deschisă prin fanta căreia se vede cimitirul.
Momentul în care am fost sus, pe Carte, a fost impresionant, priveliștea este tulburătoare, la un moment dat a început să bată clopotul, cred că e acționat de un dispozitiv de domnul paznic.
Să stai mai aproape de cer, să privești harta țării care îmbrățișează rămășițele umane ale Oamenilor, să bată clopotul lângă ureche, este emoționant și trist în același timp.
Debifez fleacurile, micile neajunsuri trăite de-a lungul vieții și-mi exprim în gând nemărginitul respect față de toți cei care au suferit și-au pierit, dar și față de cei care au făcut tot ce le-a stat în putere ca noi să putem vedea ororile comuniștilor vizitând Memorialul Durerii.
LOCAȚIE și ÎMPREJURIMI
Muzeul e în centrul vechi al orașului Sighetu Marmației, parcarea e gratuită, sunt indicatoare peste tot. Cimitirul se găsește la 2,5 km de muzeu, înspre Săpânța.
despre DISTRACȚIE & RELAXARE
Nu e distracție, nici relaxare, emoția și furia se împletesc și invatează mintea și trupul
Trimis de krisstinna in 11.11.20 08:57:19
34 ecouri scrise, până acum, la acest articol
NOTĂ: Părerile și recomandările din articol aparțin integral autorului (krisstinna); în lipsa unor alte precizări explicite, ele nu pot fi considerate recomandări sau contrarecomandări din partea site-ului AmFostAcolo.ro („AFA”) sau ale administratorilor.
- sait oficial al acestei destinații:
- Coordonate GPS: 47.92711510 N, 23.89141990 E - CONFIRMATE
ECOURI la acest articol
34 ecouri scrise, până acum, la acest articol
Articol selectat ca fiind „de interes editorial crescut”
— (1) la momentul publicării, nu existau impresii recente în rubrica curentă;
— (2) depășește pragul minim calitativ & cantitativ necesar unei astfel de selecții.
Voturile FB/FU, B/U sunt de valori semnificativ mai mari.
(Eventualele voturi exprimate anterior selecţiei au fost «convertite» în unele de 1300 PMA, respectiv 600 PMA)
Rog așteptați...
@krisstinna:
Doamne ce impresionant titlu!! Cât de impresionant este ce ai văzut și ne-ai readus aminte tuturor de ororile trăite acolo la Sighet...
Am fost și eu acolo acum 19 ani doar cu băiatul nostru care avea buletin din vara aceea... pentru el a fost o lecție de viață și mi-a mulțumit acum câțiva ani... în sufletul lui tânăr schimbarea a fost ireversibilă...
Doamne ce atrocități!! am citit în poza P64, grămadă din trupuri umane și câte și mai câte!... mi-am adus aminte... tot acolo era prezentat centrul vechi al Piteștiului ras din temelii la ordinul tovarășei deputat de Argeș... dar și povestea Familiei Arnăuțoiu, ai scris despre femeile din închisoare...
Nu am văzut Cimitirul Săracilor, loc de întoarcere acolo! Mulțumesc pentru acest articol! 
@krisstinna: Foarte trist! Din păcate, mulți au uitat ce a insemnat comunismul pentru Romania. Urmările lui mai persistă incă și azi. Cred că aici ar trebui organizate excusrii obligatorii cu cei care spun că” inainte era mai bine” .
Cutremurător!
N-am ajuns acolo; acum câțiva ani, când am petrecut câteva zile în Maramureș, am decis să nu mergem, nu eram în anturajul potrivit. Vom ajunge într-o zi...
Ai dreptate, copiii mici n-ar trebui să fie acolo, nu pricep nimic, nu-i interesează și incomodează reculegere adulților (măcar pe a unora dintre adulți...).
Tu spui că te distrează ăștia care neagă și eludează măsurile de combatere a covid. Pe mine nu mă distrează, mă enervează din ce în ce mai rău, i-aș bate dacă aș putea! Din cauza lor, durata pandemiei se prelungește, tot mai multe mici (sau mari) afaceri se ruinează, oameni rămași pe drumuri, tot mai mulți bolnavi și morți. I-aș bate, zău, dacă aș putea!...
Ai descris în cuvinte bine alese suferința, durerea, umilința și batjocura la care au fost supuși deținuții de la Sighet, dintre care unii chiar intelectuali de frunte!
Am fost și noi acolo, însă - timpul, bată-l vina, impus de ghida excursiei făcută acum doi ani, în zona Maramureșului - nu ne-a permis să vedem totul, nici măcar în interiorul muzeului, dar' mite în exteriorul lui! (mă refer la Cimitirul Săracilor despre care ai scris, aflat la 3 km de Muzeu).
Am alocat doar puțin timp pentru a vedea și curțile interioare, cea cu - celebrul de-acum - grup statuar „Cortegiul Sacrificaților” , autor sculptorul Aurel Vlad - și pe cea cu locul de reculegere și rugăciune.
Pentru Cimitir, din păcate, n-a mai fost timp, însă, datorită descrierii și a pozelor atașate de tine, mi-am putut face o părere, pentru care-ți mulțumesc!
Ar fi bine dacă tinerii de azi ar vizita aceste locuri. Pentru unii - (și mai ales pentru adolescenți) - cei născuți după anul 2000, astea sunt lucruri despre care ei cred că nu s-au întâmplat, li se par neverosimile!
Mi-a plăcut ce am citit și văzut, de-aceea am votat cu punctaj maxim!
@krisstinna: Desi am ajuns in zona, nu am reusit sa ajung si aici, insa mai am de ajuns o data in zona si poate ca voi ajunge sa vad si acest loc, nu din curiozitate, ci ca un omagiu adus celor ce au tinut capul sus si au platit pentru asta.
Citeam ieri pe FB o postare gen: "Ce bine era pe vremea lui Ceausescu! Toata lumea avea o casa, toti aveau serviciu" fara a tine cont de toate celelalte lipsuri, sau poate ca facea parte din nomenclatura, care o duceau bine.
Cat despre cei ce neaga ceea ce ni se intampla acum, am citit o gluma pe care as aplica-o acestora.
Un tip fara masca urca intr-un taxi la care soferul isi pune masca. Calatorul il intreaba daca ii e frica de Corona, la care soferul ii spune: Nu, eu am Corona! si instantaneu, calatorul si-a pus masca.
Ce credem ca nu ne afecteaza nu conteaza... si apropo de asta tocmai am fost sunata de lab din Innsbruck, rezulatul la testul facut ieri e negativ asa ca maine pot merge la birou 
... si nu stiu ce sa zic, daca sa cred teoriile conspirationiste sau ceea ce se prezinta zilnic, pana una alta eu incerc sa ma protejez.
Un articol despre un loc pe care trebuie sa il respectam, felicitari, votat cu mare drag.
@mprofeanu:
Nu pot spune că o sală m-a impresionat mai mult decât alta, când ieși dintr-o celulă zici “ce poate fi mai rău decât asta?” , intri in următoarea și rămâi mut, parcă e mai dureroasă povestea decât cea anterioară și tot așa.
Vocea Anei Blandiana te introduce in atmosferă, ți se face pielea de găină încă din holul principal, cea cu hărțile închisorilor.
De altfel, descrierea lui @msnd este completă, parcă nu aș fi vrut să repet toate acele amănunte, cu greu m-am hotărât să scriu, nu știam ce aș putea adăuga dar un omagiu acelor Oameni puteam aduce prin câteva impresii, ceea ce am și făcut.
Am scris și despre cimitir, la el ne-am oprit întâi, citisem in impresiile lui Mihai că nu a fost acolo și am zis să scriu două vorbe și sa atașez câteva poze despre acel loc trist.
Toate cele bune îți doresc!
@Mika: Corect, bine gândit! Să-ți spun drept, eu știu oameni care spun că “înainte era mai bine” , mă înfurii și plec de lângă ei, am încercat din răsputeri să aduc argumente și să le demolez convingerile, nu am șanse, cu prostia nu mă pot lupta.
Sau, dacă nimerești un autobuz cu pensionari care regretă comuniștii, trebuie să îți astupi urechile ori să intri intr-o bulă de ignoranță totală, altfel îți explodează capul de nervi.
Sănătate, toate cele bune îți doresc!
@crismis:
Draga mea, cu prostia nu mă pun, pierd întotdeauna. Sunt adevărate conspirații, există multe povesti inventate despre “acest virus inexistent” încât mai bine râd decât să mă enervez.
Eu sunt îngrozită, săptămâna viitoare iar merg in spital, sper să reușesc să nu mă întâlnesc cu niciun virus.
Din cauza celor ignoranți o să avem măsuri și mai severe, ce putem face?
-
Cât privește Memorialul, da, recomand tuturor adulților, suntem datori cu un omagiu, măcar atât putem face pentru cei care au suferit in trecut.
Toate cele bune vă doresc!
@doinafil:
Mulțumesc, Doina. Să știi că băiatul meu mă întreabă mereu, îi povestesc despre trecut și nu-i vine să creadă, parcă ar fi secvențe de film ceea ce îi explic.
Dar, ce am trăit noi sunt nimicuri, lipsuri cu care am supraviețuit, in comparație cu ceea ce au îndurat unii, noi am apucat vremuri mai domoale.
-
Locul de rugăciune a costat 150.000 lire sterline, am pus poza cu românul din Anglia care a dorit să suporte întreaga sumă. Și ca să vezi democrație, concursul pentru acel loc de reculegere a fost câștigat de un tânăr absolvent din Timisoara, fără pile, din 50 de concurenți (arhitecți consacrați) proiectul lui a fost cel care a câștigat.
Vă salut cu drag, sănătate vă doresc!
@mishu:
Așa e Mișulică, pentru a aduce un omagiu trebuie să ajungem acolo.
Azi e 11.11.2020. In 11.11.1995 a murit Corneliu Coposu, o victimă a comuniștilor, soția si cumnata sa sunt “prezente” in celula care prezintă femeile din închisorile comuniste.
Dar nu uita să aloci câteva ore bune pentru vizitare, cât de dureros ar fi, merită să vizitezi tot.
Sănătate și spor la muncă îți doresc!
' Ce naiba înțeleg copiii acolo, habar n-am. Cred că aș pune limită de vârstă, n-aș permite accesul celor fără C. I. (e doar părerea mea). ' Da, pot sa-ti dau dreptate, personal consider aceste muzee, locuri unde ne ducem in semn de reculegere, de aduceri aminte, cred ca sunt locuri unde copii de-o schioapa nu apreciaza si chiar se plictisesc si de aceea incep sa se joace asa cum spuneai tu in articol.
Sa sti ca si la Auschwitz am vazut copii mici prin muzeu.
Imi cer scuze de la parintii celor mici.
@adrianbogdan: Copiii nu au nicio vină, asta am spus și eu.
La Auschwitz nu am nimerit cupluri cu pitici, am avut noroc
Zi bună îți doresc!
Bună! Am citit cu interes acest articol, sunt interesat de tot ce este despre istoria României. Anul acesta am fost în Maramureș și pe lângă alte obiective am avut în plan și muzeul de la Sighetu Marmației mai ales că am trecut pe acolo în drum spre Săpânța. Am văzut monumentul Scara vieții dar nu am stiut ce este până am citit articolul. Nu am mai mers la muzeu deoarece stiam ca este foarte trist și soției nu-i place. Oricum si pandemia ne-a stricat multe planuri și am pierdut multe facilități. Votat cu drag. O zi bună!
@nelu73: Să știi ca nici soțul meu nu a dorit să meargă acolo, i-am impus eu, dacă pot spune așa
In fața intrării in muzeu este centrul pietonal, sunt terase acolo, soția te poate aștepta pe un scaun la o terasă, iar la cimitir te poate aștepta in mașină
Să fim sănătoși, obiectivele astea rămân acolo, le poți vizita altă dată.
Tuturor ne-a fost și ne este dată viața peste cap, om trece cu bine și peste aceste vremuri virusate.
Sănătate și numai bine vă doresc!
@krisstinna: Sănătate și numai bine și dumneavoastră! Sunt convins că o să ajung cândva la muzeul Sighetu Marmației. Să auzim numai de bine și sa trecem cu bine peste această perioadă.
Felicitări, e un articol așa cum trebuie să fie, despre un astfel de loc.
P.S. Cât despre copii, părerea mea e că un astfel de loc poate fi și formativ sau educativ. De aceea, accesul copiilor de vârstă școlară nu este o idee rea. Viața este așa cum este și deși trăim într-o epocă în care am vrea să-i ferim pe copii de toate cele și am vrea să turnăm în mințile lor informații, după protocol, totuși e mai bine să le spunem de mici că pe lumea asta există și lucruri/oameni/regimuri politice rele.
Cu răbdare, dar fără... "tutun", îi putem face să înțeleagă și asta, cu atât mai mult cu cât propaganda de o factură sau alta începe să fie turnată în mințile lor, odată cu grădinița.
Dacă sunt buni pentru turnat în ei propagandă sau pentru ingurgitat reclame, încă de la grădiniță, sunt buni și pentru explicații date de părinți interesați să-i dezvolte mental, încă de la intrarea în școală...
Cel puțin asta este opinia mea.
Draga mea, e trist într adevăr ce s a întâmplat, mi a plăcut mult articolul tău, frumos scris și captivant, dar cu gust de cireașa amara.
N am ajuns nici la Sighet și nici la Auschwitz. Vreau numai sa ți spun ca acum mulți ani, căci și eu sunt bătrână, a trebuit sa suport niște manevre medicale fără anestezie în urma unei septicemii de la operația de cezariana. Și am rezistat acelor chinuri, dacă poți sa crezi, gândind ma la ce au suportat acei oameni de la Auschwitz fără sa aibe vreo vina. Fiind în perioada comunista citisem cărți despre asta si încă nu despre Sighet. Și la Pitești a fost o închisoare a ororilor și probabil în multe alte locuri din tara.
Referitor la ce trăim în zilele noastre, sunt în prag sa explodez de nervi datorita nesimțirii unora. Tocmai ce colega mea de birou a fost confirmata pozitiv, ea nepurtând masca în birou "pentru ca trebuie sa ne trăim viata normal, sa nu ne uitam la bazaconiile ăstora de la TV și pentru ca este doar un virus oarecare". Și de oarecare ce era el virusul, cred ca s a și internat pana la ora asta pentru ca i este ff rău. Eu am purtat masca 95% din timpul petrecut în birou, dar nu știu dacă a fost deajuns. De miine sunt în izolare și sper sa nu am vreun simptom, ca o strâng de gat. Panica e mare când se apropie de tine asa ceva mai ales pentru cei din casa. Este cumplit ce trăim, eu ma simt ca într un coșmar de la începutul pandemiei.
Hai sa închei cu ceva ma drăguț, ți am dat pe lângă admirația mea chiar și Superbonusul pentru ca meriți! Pupici!
@michaela_1961: Sănătate vă doresc, să treceți cu bine peste această nefericita încercare!
Dureros de trist!
Acum am reușit să citesc articolul tău, știind despre ce este vorba... numai citind și mă apucă groaza... nu-mi pot imagina ororile acelor vremuri...
Tocmai ce am terminat o carte, pe care o recomand, Supraviețuitorii de Georgia Hunter... despre ororile trăite de evrei în timpul războiului...
Eu mă simt norocoasă trăind aceste vremuri... nu este ușor nici acum dar să nu comparăm...
Felicitări pentru articol dar și pentru vizita acestor locuri chiar dacă erați la plimbare de relaxare.
Toate cele bune!
@michaela_1961: Multa bafta si sanatate! Sper sa nu ai nimic. Din cauza unor asemenea "colegi" nu o sa terminam prea curand cu porcaria asta. 
Poate ca atunci cand se intoarce colega nu trebuie stransa de gat, dar niste suturi tot s-ar cere. Nu inteleg de ce colega se interneaza in spital. Cum poti fi tratat de "o boala care nu exista"?
Un pulsoximetru poate sa fie util pentru voi in casa. Pastreaza-ti optimismul si ai grija!
@michaela_1961:
„Referitor la ce trăim în zilele noastre, sunt în prag sa explodez de nervi datorita nesimțirii unora. Tocmai ce colega mea de birou a fost confirmata pozitiv, ea nepurtând masca în birou "pentru ca trebuie sa ne trăim viata normal, sa nu ne uitam la bazaconiile ăstora de la TV și pentru ca este doar un virus oarecare". ”
Te înţeleg perfect, nu eşti nici pe departe singura revoltată de nesimţirea şi iresponsabilitatea celor care ignoră cu bună ştiinţă regulile şi posibilele consecinţe ale infectării proprii şi manifestă o totală indiferenţă faţă de cei din jur pe care îi expun riscurilor prin atitudinea lor de negare.
„Eu am purtat masca 95% din timpul petrecut în birou, dar nu știu dacă a fost deajuns. De miine sunt în izolare și sper sa nu am vreun simptom, ca o strâng de gat. ”
Sănătate şi baftă! Ai şanse mari să nu te fi contaminat de la buna ta colegă şi îmi doresc să fie aşa.
Faci testul sau aştepţi?
@krisstinna:
Am citit articolul încă de când a fost publicat pe sait şi am vrut să comentez deşi nu este deloc uşor, având în vedere subiectul extrem de trist şi dureros.
Pe la 14 ani citeam tot ce prindeam despre lagărele de concentrare naziste, chiar dacă mama mea nu era deloc încântată de lecturile fiicei. Nu mă gândeam atunci că voi avea posibilitatea de a vizita Auschwitz Birkenau sau altele cândva, oricât de cutremurătoare ar fi o asemenea vizită. Nu am ajuns încă acolo, dar dacă voi ajunge nu l-aş ocoli.
Spre ruşinea mea, ştiam aproape totul despre mirosul de migdale amare, dar nudespre închisorile comuniste, despre care se vorbea foarte puţin şi mai mult în şoaptă, abia după 1990 aflând mai multe despre ororile petrecute în propria ţară.
Categoric, merită o vizită pentru a înţelege mai bine o perioadă neagră din istoria noastră.
Felicitări pentru articol!
@Yoda: Multumesc de incurajari! Mi am spus tot of ul marti cand n a mai venit la servici si se simtea rau. Mi a raspuns ca in loc sa fiu alaturi de ea m am gasit sa "lovesc" intr un om bolnav. Ca sa vezi, ca tot eu eram aia inumana.
Da, este greu sa te lupti cu mentalitatea sa nu zic altfel a unora. La spital inca nu s a dus pentru ca i a spus medicul de fam. ca trebuie sa cheme salvarea cand are o anumita saturatie, nu stiu care e limita aia. Avea 91, oricum ii scazuse. Doamne fereste si de boala si de iresponsabili.
Cu drag, Mihaela
@michaela_1961:
„Mi a raspuns ca in loc sa fiu alaturi de ea m am gasit sa "lovesc" intr un om bolnav. Ca sa vezi, ca tot eu eram aia inumana. ”
Da, cunoastem, tactica victimizarii. Imi vine sa rostesc vorbe grele si injurii. Poate iti amintesti de filmul Veronica, in care motanul Danila canta: "Eu sunt motanul Danila / De soricei nu mi-e mila!". Eu il cantam cam asa: "Eu sunt motanul Danila / De idioti nu mi-e mila!"
Saturatia normala de oxigen este intre 95 si 99. 91 este deja problema, sub 90 este grija mare, eventual necesita oxigen. De aia am intrebat de pulsoximetru.
„La oxipulsometru (un cleştişor în care se prinde un deget) şi care arată saturaţia sângelui în oxigen am început de la 88 adică hypoxie. Omul sănătos are 96-99, între 96-92 sănătate precară, eu cu oxigen am ridicat saturaţia sângelui de la 88 la 90 dar tot obosesc la cel mai mic efort. ”
Asta este scris de dna. Michi aici: vezi impresii
Multa sanatate!
@nicole33: Ufff, iti scrisesem mai multe detalii, dar mi a iesit laptopul din priza si am pierdut ecoul. Nu m as duce sa mi fac test deocamdata, ci la primul simptom. Si asa am tot felul de pareri in legatura cu orice simt, chestii care altadata nu le as fi luat in seama. Oricum stau acasa pana lunea cealalta cand se fac 14 zile de la ultimul contact cu ea, asa avem noi regula la servici.
Ce sa zic, eu mi am anulat concedii din precautie si ma lovesc de "specialistii" astia care "stiu ei mai bine cum sta treaba cu virusul asta". Incerc sa nu ma mai stresez, multumesc de incurajari. Sa ne auzim cu bine!
@Yoda: „" Saturatia normala de oxigen este intre 95 si 99.91 este deja problema, sub 90 este grija mare, eventual necesita oxigen. De aia am intrebat de pulsoximetru. "”
Da, multumesc de lamurire si sfat. Eu nu am pulsoximetru in casa, dar nici nu am vreun simptom. O sa mi cumpar neaparat. Ea are aparatul asta si are 91, am sfatuit o sa mearga la spital, dar zice ca are o limita la care i s a spus sa cheme salvarea. Stiu altii care s au dus de bunavoie la spital cu simptome mult mai usoare. Eu personal n as fi stat sa tusesc in halul ala de 3 zile. Fiecare face cum crede, ca doar "virusul e unul oarecare" si tocmai ieri ne a murit si un coleg (57 ani).
"Da, cunoastem, tactica victimizarii". Ai pus punctul pe "i", exact asta am remarcat genul acesta de oameni egoisti cand sunt in culpa se victimizeaza.
In ce ma priveste, o sa fiu atenta, dar deocamdata nu am nimic. Sunt diverse pareri la cate zile ar aparea simptomele, ea era oricum atacata de saptamana trecuta. Nu pot sa sper decat ca masca mea si a facut treaba, ca doar ma dotasem cu una mai zdravana cand am vazut inconstienta in jurul meu. O zi buna!
@Anilu:
Mulțumesc de vizită și recomandare, a meritat să dedic câteva ore din vacanța noastră pentru aceste locuri impresionante, am fost in ton cu vremea de afară, din ziua aceea.
Eu îți recomand “Băiatul cu pijamale in dungi” , de John Boyne, a fost făcut și film după această carte.
Asta dacă mai ai putere să "vezi" niște orori.
@nicole33:
Mulțumesc frumos pentru vizită și aprecieri!
Sănătate vă doresc!
Încercăm să înțelegem de ce a apărut un loc de exterminare a elitelor intelectualității la Sighet, ca de altfel și la Rm. Sărat, Aiud, Pitești... Ce resorturi cinice au fost amorsate pentru a "scăpa" societatea de "incomozii" regimului instaurat cu ajutor din răsărit? Comunism bolșevic; trădări și abandon ale Vestului față de Europa de Est; ideologii impuse cu slujitorii torționari aterizați via-Moscova, dar și torționari autohtoni (dedulciți la avantajele sistemului ce taman fusese zămislit din pântecul unei Europe bolnave), sunt repere greu de digerat și de uitat ale anilor de după '45 până spre finalul anilor '60.
Cartea lui Tony Judt, "Epoca postbelică" poate oferi răspunsuri la ceea ce a însemnat și închisoarea de la Sighet, în contextul opresiunii bolșevice asupra unei părți a continentului european și nu numai.
Memorialul reprezintă o lecție care nu se învață la școală, iar muzeul este încărcat cu atât de multă durere și tristețe. Și da, furia a fost unul dintre sentimentele care m-au însoțit cât timp am vizitat muzeul și cimitirul, apoi durerea și tristețea... O tristețe” mai tristă” decât orice altă tristețe...
Așa cum, pe vremuri, copiii erau duși la Doftana pentru a primi cravata roșie de pionier, cu atât mai mult acum ar trebui ca adulții și tinerii să viziteze Memorialul, pentru a afla că mulți dinre noi avem rude îndepărtate în timp, care au luptat pentru libertate și ale căror nume se regăsesc pe panourile Memorialului. Și pentru a nu uita că libertatea noastră a costat viețile multor eroi.
- Folosiți rubrica de mai jos (SCRIE ECOU) pentru a solicita informații suplimentare sau pentru a discuta cele postate de autorul review-ului de mai sus
- Dacă ați fost acolo și doriți să ne povestiți experiența dvs, folosiți mai bine butonul de mai jos ADAUGĂ IMPRESII NOI
- Dacă doriți să adresați o întrebare tuturor celor care au scris impresii din această destinație:
in loc de a scrie un (același) Ecou în "n" rubrici, mai bine inițiati o
ÎNTREBARE NOUĂ
(întrebarea va fi trimisă *automat* tuturor celor care au scris impresii din această destinație)
- Sep.2022 Sighet - La Memorialul Durerii — scris în 05.03.23 de iulianic din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- Jun.2021 Sighet — sau istoria care nu se predă la ore... — scris în 17.02.22 de AZE din SIBIU - RECOMANDĂ
- Sep.2020 ,,Memorialul Durerii” din Sighetu Marmatiei — scris în 12.12.20 de geani anto din GALAţI - RECOMANDĂ
- Jun.2018 „Memorialul Durerii”, în varianta muzeu — scris în 20.08.18 de msnd din BUCUREșTI - RECOMANDĂ
- Apr.2018 Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet, primul jubileu: 1993-2018 — scris în 08.05.18 de Dana2008 din TîRGU MUREş - RECOMANDĂ
- Sep.2016 Muzeul Memorial sau Memorialul Durerii din Sighetu Marmației — scris în 18.12.16 de costy69 din TARGU-JIU - RECOMANDĂ
- Aug.2016 De ce sa vizitezi Memorialul Durerii de la Sighet. Sau despre Gulagul romanesc — scris în 08.11.16 de crysttine din BUCURESTI - RECOMANDĂ
- SOCIALs
AmFostAcolo® este marcă înregistrată