O bijuterie rară. Muzeul Cappella Sansevero din Napoli

TIPĂREȘTE

Am părăsit excepționalul Muzeu Național de Arheologie aflat în zona spaniolă a orașului și am pornit la pas spre Piazza Dante, de unde începe Via Toledo. În pantă, dreaptă precum o sabie, ea face legătura între vechi și nou, între rafinamentul arhitectonic al Banco di Napoli și „nebunia” străduțelor strâmte, perpendiculare pe ea, ce împânzesc zona aflată la poalele Arenella Vomero (Colina Vomero) .

Din Piazza del Gesu aflată în apropiere, am intrat pe Spaccanapoli (în traducere „despică Napoli” ) celebra stradă dreaptă ce împarte în două, de la vest la est, Centrul Vechi al orașului. De fapt ea este constituită din trei străzi care, puse cap la cap, ajung până în apropierea gării Stazione Centrale. Primă porțiune numită Via Benedetto Croce, pietonală, închisă cu stâlpi din beton, este distracția motocicliștilor spre disperarea pietonilor. La cm. trece pe lângă și „hraști” , poșeta! Să nu credeți că este chiar așa! Nouă nu ni s-a întâmplat și nici nu am văzut nimic din „balaurul” cuibărit cu teamă la plecarea spre Napoli.

Obiectivul nostru, Cappella Sansevero aparține de Basilica di San Domenico Maggiore și se aflată la capătul Via Benedetto Croce.

Suntem în Piazza San Domenico Maggiore.

Am intrat prin latura sa sudică. Latura nordică este dominată de biserica sus amintită, dar nu fațada sa, ci spatele Altarului. Are aspect de fortăreață. Nu am găsit-o deschisă nici acum, nici în zilele următoare. Am regretat pentru că aici sunt monumentele funerare ale suveranilor aragonezi.

În mijlocul pieței se află o Coloană a Ciumei ridicată după ciuma din 1656. Piața este mărginită de palate, printre care și Palatul Raimondo di Sangro prinț de Sansevero, cel care în sec. al XVIII-lea a împodobit cu opere de artă mausoleul familiei, alias Cappella Sansevero

Cu harta orașului luată de la Muzeul de Arheologie și traseul indicat până la obiectivul nostru, am intrat pe Via San Domenico care pornește din piață, apoi pe o străduță laterală unde se află

Cappella Sansevero

Ușa închisă, nimeni în jur. Un panou informativ spune că a fost ridicată pe locul unui templu al zeiței Isis din perioada când orașul se numea Neapolis (noul polis, noul oraș. Colonie grecească). Conform unui document aflat în Banca di Napoli, lucrările acestei capele au început la 1593 de un anume Francesco di Sangro, duce de Tarragona, urmare faptului că și-a revenit după o boală grea. 20 ani mai târziu, fiul acestuia, Patriarh al Alexandriei, a transformat capela în mausoleu al familiei. Târziu, în sec. al XVIII-lea, unul din urmași, anume Raimondo di Sangro a împodobit mausoleul cu opere de artă, apelând la sculptori vestiți ai vremii.

Ne-am făcut curaj și am întrat. Am cumpărat tichet în valoare de 7 euro cu mențiunea expresă că fotografiatul este strict interzis. Nu aș fi crezut că nu pot „fura” măcar un cadru! Toate aparatele de fotografiat au fost supravegheate de o armată de „carabinieri” din personalul muzeului. Rugăminți, intervenții... Nimic. Zero. Motiv pentru care voi posta câteva fotografii luate de pe Net tocmai pentru a vă îndemna să vizitați Cappella Sansevero la un eventual drum prin Napoli. Este surprinzătoare!

Nu este foarte spațioasă, e slab luminată, bogat împodobită, dar ce „bate la ochi” este albul imaculat al lucrărilor din marmoră care nu sunt puține.

În mijloc, pe un piedestal se află misterioasa sculptură Cristo Velato realizată la comanda prințului Raimondo di Sangro.

Este un Crist incredibil de natural în momentul imediat al coborârii de pe cruce și acoperit cu un giulgiu transparent lucrat în marmoră. La o primă vedere, pare a fi viu, pare că giulgiul se mișcă. La o privire mai atentă, găvanele ochilor, venele secate, mâna lăsată, totul arată un corp inert, fără viață. Am dat roată și am studiat fiece amănunt. Degetele de la mâini și picioare, de o anatomie perfectă, vizibile prin vălul din marmoră. Coastele ieșite, genunchii ascuțiți, fața cadaverică, totul perfect vizibil prin vălul ce pare a se mișca. Am cerut voie să fotografiez, sub ochii lor, doar coroana, cuiele și cleștele de la picioare. Nimic. Doar ciucurii de la pernă. Nimic. Capela este privată.

Lucrarea a fost începută de Antonio Corradi vestit pentru lucrările sale sub văl de marmoră, dar odată terminat mulajul în lut, s-a dus la cele veșnice. Raimondo a apelat la un obscur sculptor napolitan, un anume Giuseppe Sanmartino care în 1752 se apucă de lucru iar un an mai târziu, uimește cu realizarea sa. Și tot în Banca di Napoli se află un document prin care prințul plătește sculptorul pentru munca sa și menționează că a lucrat într-un singur bloc de marmoră, inclusiv vălul.

De o parte și de alta a Cristo Velato, se află alte două minunății învăluite. Pe partea destinată femeilor în bisericile ortodoxe, maestrul Antonio Corradini terminase la 1751 lucrarea intitulată Pudicizia (Modestia) , ultimul văl din cariera sa. Prințul Raimondo o dedică mamei sale Cecilia Gaetani, decedată când fiul ei avea 1 an. Este o tânără fină și delicată, un nud acoperit în întregime de vălul din marmoră. La picioarele ei am văzut o superbă Cina de taină pe care aș fi luat-o în cadru, dar fără succes.

Pe partea destinată bărbaților, o lucrare de Francesco Queirolo, intitulată Disinganno (Deziluzia, Dezamăgirea sau Eliberarea din înlănțuire) . A fost lucrată între 1753-54 și dedicată tatălui prințului, Antonio, care după moartea soției a dus o viață destrăbălată, pocăit în cele din urmă și dedicat unei existențe în pietate. Este reprezentat ca un pescar prins în propria plasă și eliberat de un înger. Foarte sugestivă alegoria omului care se eliberează de păcat cu ajutorul divinității! Și această lucrare a fost realizată dintr-o singură bucată de marmoră.

Nu am mai coborât la subsolul capelei de unde alți turiști ieșeau îngroziți de cele văzute, tocmai pentru a nu-mi știrbi din frumusețea Cristo Velato întipărită pe retină. Citisem că acolo se află două mumii, un bărbat și o femeie, despre care se crede că ar fi fost sacrificați de prinț prin niște metode înfiorătoare de coagulare și împietrire a întregului sistem circulator, imagini care la ora actuală nu pot fi redate decât cu mijloace tehnice moderne. Însăși numele Sangri (în spaniolă, sânge) trimite la ideea că prințul Raimondo a comis crime în numele pasiunii sale de alchimist.

Despre tehnica de lucru a vălurilor din marmoră

Metoda de lucru pentru ceste văluri atât de fine încât dă impresia de mișcare la cea mai mică adiere de vânt, a fost folosită se pare, încă din Grecia Antică. Puțini din artiști s-au încumetat să încerce a lucra așa-zisul „efect de voal” , adică impresia de mișcare și foarte puțini din ei au reușit. Târziu, în sec. al XVIII-lea, Antonio Corradini a fost cel care a obținut rezultate, lucrarea sa de excepție fiind Modestia din Cappella Sansevero. A urmat sculptorul Giovanni Strazza cu un bust al Fecioarei Maria, dar cel mai cunoscut în domeniu a fost Rafaelo Monti cu cele trei figuri feminine învăluite, ce par a fi în stare de imponderabilitate.

Și tot el a dezvăluit tehnica de creare a vălurilor din marmoră în ideea ca aceasta să nu dispară. Felicitări!!

El spune că a folosit un tip special de marmoră, destul de rară, cu două straturi de densități diferite. Cel de la suprafață, cu densitate mai mică, este stratul care permite folosirea tehnicii de lucru a voalurilor. Totul manual, fără niciun aparat ajutător.

Raritatea acestui tip de marmoră și complexitatea lucrului explică numărul mic de astfel de sculpturi.

Nimic altceva nu ne-a mai trebuit, decât o hoinăreală, după cele văzute la Muzeul Național de Arheologie și Cappella Sansevero din Napoli. Ba da, după nu foarte mult timp, am intrat în Complexul Santa Chiara, alt loc magic!

În capelă se poate lua loc pe o banchetă pentru odihnă și vizualizare.

---

VIZUALIZĂRI: 2186 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI