Deasupra lumii dezlănțuite - Cătunul Ineleț

TIPĂREȘTE

Noaptea petrecută in cort a fost furtunoasă la propriu, cu un vânt care părea că vrea să ne ia cortul pe sus, tunete și fulgere care ne luminau cortul ca ziua. Primele ore ale dimineții au fost ceva mai calme. Pentru micul dejun ne-am gândit că nu ar fi rău dacă am putea să cumpărăm puțină brânză de la stâna aflată puțin mai jos de noi. Impreună cu Ioan S. ghidul nostru, am plecat spre stână, cu gândul de a lua și câte o jumătate de litru de lapte proaspăt de vacă. Am avut noroc. Când am ajuns la stână, ciobănița tocmai mulgea vaca, așa că ne-a servit cu lapte direct de la sursă. Nu am mai băut de mult timp lapte proaspăt. Era cald și foarte dulce. O minunăție! Am luat și o bucată de brânză pe care am împărțit-o cu ceilalți din grup, care era la fel, foarte bună.

Doar ce am terminat de mâncat și de strâns corturile că a și inceput o ploaie deasă iar norii acopereau intreaga creastă și vârfurile din jur. Vroiam să urcăm și să mergem pe creastă spre Ineleț dar ploaia ne-a stricat planurile. Am renunțat la mersul pe creastă și am coborât spre Prisăcina, pe marcajul bandă galbenă, pe un drum abrupt și nămolos. Era greu de coborât, alunecam prin noroiul gros, ne-am amuzat de cei care cădeau, făcând chiar un clasament al celor care au căzut de mai multe ori in noroi.

Prin Prisăcina am trecut repede, nu ne-am mai oprit. Eram uzi și ploaia incă nu dădea semne să se oprească. Nici aparatele foto sau telefoanele nu au funcționat din cauza ploii motiv pentru care nu am fotografii din micul cătun.

Prisăcina face parte tot din comuna Cornereva. La recensământul din 2002 locuiau aici 30 de persoane, dar cred că numărul lor in prezent este mult mai mic. Oricum, nu ne-am intâlnit cu nimeni pe drum, probabil și din cauza ploii care părea că nu se mai oprește. Am continuat să mergem pe marcajul bandă galbenă, de această dată intr-un urcuș ușor. Ne mai opream ca să culegem cireșe negre - erau foarte mulți cireși, plini cu fructe care se stafideau pe crengi.

La un moment dat ploaia s-a oprit, exact când am ajuns intr-o poieniță foarte frumoasă cu priveliști asupra culmilor pe care tocmai le parcursesem.

După o scurtă pauză ne-am continuat drumul și am ajuns intr-n alt cătun – Cracul Mare. La intrare in cătun un câine vigilant, de la o casă aflată chiar aproape de potecă, ne-a luat in primire certându-ne că ne opream să mâncăm cireșe și vișine din pomii pe care el ii păzea.

Am mers mai departe, pe poteca foarte frumoasă mărginită de pomi fructiferi – cireși, pruni, corcoduși - și in foarte scurt timp am ajuns in Ineleț, unul dintre cele mai izolate cătune din Romania.

Aflat la aproximativ 1000 m altitudine, Ineleț este un cătun uitat de lume undeva sus, deasupra a ceea ce noi numim civilizație. Impreună cu cătunele Cracul Mare, Crouri, Gura Iuții și Țațu formează satul Scărișoara, in prezent cu 140 de suflete. Cea mai scurtă cale de acces in cătun este pe niște scări din lemn. Se mai poate ajunge și pe poteca pe care am venit noi, un drum lung și greu. Nici măcar cu căruța nu poți ajunge in Ineleț și Scărișoara. Doar cu calul sau măgărușii sătenii mai pot căra materiale de construcții sau alte produse mai grele. De curent electric nici nu poate fi vorba. Cine a putut și-a procurat un generator pe motorină iar mai recent școala și alte câteva locuințe beneficiază de curent electric produs de panouri solare.

In Ineleț nu există medic de familie, bolnavii care nu pot fi tratați cu leacuri naturale și pot merge pe propriile picioare coboară scările din lemn și merg la Herculane la spital. Mai complicat este cu cei care nu pot să meargă. Ei sunt coborâți de localnici cu targa, tot pe scările din lemn.

Copiii din cătunele satului Scărișoara au invățat să scrie și să citească la școala din Ineleț. Ca să ajungă la școală parcurgeau km intregi pe potecile munților, indiferent de anotimp. Până acum câțiva ani in școală nu exista curent electric, copiii invățând la lumina lămpilor cu gaz. Acum școala are lumină de la panourile solare dar, prea târziu. Acum nu mai sunt copii care să vină aici să invețe. Cei câțiva copii din cătunele deservite de școala din Ineleț invață in Herculane.

In Ineleț este și o biserică, aflată puțin mai jos de școală. Biserica” Nașterea Maicii Domnului” și” Inălțarea Domnului” a fost construită in anul 1973 pe un teren donat bisericii de către un locuitor al cătunului. Are o fundație din piatră și ziduri din lemn acoperite cu tablă. Preotul slujește aici o dată la două săptămâni. Lângă biserică se află cimitirul, unde din anul 1968 se odihnesc unii dintre cei care au locuit in această perioadă in cătunele din jur.

In Ineleț, ca și in celelalte cătune, poștașul ajunge o dată pe lună. Aici nu există magazine și nici cârciumi, ca in alte sate. Locuitorii trăiesc din ceea ce produc – carne, lapte și brânză de la animalele pe care le cresc, legume, porumb și cartofi din grădinile proprii, fructe de la pomii fructiferi de pe colinele Cernei. Unii dintre locuitori vând din conservele din legume și fructe, miere sau țuica produse de ei in” magazine” amenajate in fața casei, la intrarea in cătun sau chiar pe geamul școlii. Nu stă nimeni acolo să vândă, produsele sunt așezate pe o masă iar denumirea și prețul fiecărui produs este scris pe o listă sau pe o tablă. Doritorii cumpără și lasă banii intr-o cutie. Nu controlează nimeni ce ai luat sau dacă ai plătit corect. Se merge pe incredere. Apa potabilă este furnizată de izvoarele din apropiere.

Câțiva locuitori lucrează in Herculane, coborând și urcând zilnic pe scările din lemn. Intr-un fel aceștia se pot considera norocoși, că reușesc să iasă din cătun. Foarte mulți locuitori insă, in special cei in vârstă, coboară foarte rar.

In prezent există semnal la telefon, dar nu in toate rețelele.

Ne-am așezat „tabăra” in poiana școlii, teren aparținând lui Nea Avram, locuitor al Inelețului care are casa foarte aproape de școală. La el am și mâncat, seara și dimineața.

Impreună cu soția și bunica Icoana, ne-au primit in mica terasă a casei, la o masă amenajată sub o boltă cu viță de vie. Pe masă au fost puse trei bucăți mari de brânză și a fost adusă cea mai mare mămăligă pe care am văzut-o până acum, un cerc galben cu diametrul de vreo 50-60 cm și inaltă de vreo 10 cm. Am mai fost serviți cu ciorbă de fasole cu afumătură, mai exact bucăți de cârnați de casă afumați și șunculiță afumată, cu câte un ardei iute din grădină. După toate acestea, am primit o tocăniță cu carne și legume. Toate acestea le-am mâncat cu mămăliguță, nu am primit pâine și nici nu a cerut nimeni. La desert am primit dulceață de cireșe și de struguri făcută de stăpâna casei. Nici băutura nu a lipsit, am fost serviți cu câte un pahar cu țuică, bineințeles producție proprie. Gazdele au stat cu noi la masă, asigurându-se că nu ne lipsește nimic. Doar bunicuța Icoana, la cei 84 de ani ai ei, a plecat să adune vacile de la pășunat.

Noaptea am petrecut-o tot la cort in muzica picăturilor de ploaie care cădeau pe cort.

A doua zi dimineața, pentru că ploua, micul dejun a fost servit intr-una din sălile de clasă ale școlii. Nea Avram și soția au adus de acasă toată mâncarea – o oală mare cu cafea (foarte bună), incă una cu lapte proaspăt, brânză, salată de vinete, roșii, ardei, slăninuță, ouă scrob și gem. Toate foarte bune.

Pentru cina din seara precedentă și micul dejun am plătit fiecare câte 60 de lei. Nu am decât o singură fotografie de la masă, era cam complicat să stau să fotografiez. Trebuie să mă credeți pe cuvânt că mâncarea a fost foarte bună și gazdele primitoare.

După micul dejun ne-am luat la revedere de la gazdele noastre, am făcut câteva fotografii in fața școlii și am plecat mai departe. Urma să coborâm pe scările din Ineleț și câțiva dintre noi aveau mari emoții.

Cărarea care coboară din sat pornește din dreptul bisericii și este marcată cu triunghi roșu. După ce am trecut de o troiță, am mai coborât puțin și am ajuns la scările din lemn, singura cale de acces direct către Ineleț. Scările din lemn de salcâm au fost construite la inceputul anilor ' 70 și aveau ca scop principal scurtarea drumului de acces in cătune. Sunt patru scări din lemn, inșirate aproape vertical pe o inălțime de 100 m. Scările nu sunt chiar drepte, in unele locuri sunt chiar puțin curbate, urmând intr-un fel traseul stâncii de care sunt lipite. La capetele scărilor, localnicii au amplasat cruci din lemn pe care au scris rugăciuni sau cuvinte de incurajare pentru trecători. Următorul text mi-a atras atenția in mod deosebit” Binecuvântați să fiți voi ce urcați pe acest munte și să nu uitați că Dumnezeu este cu voi in fiecare clipă” .

Nu este chiar așa greu să urci aceste scări, poate puțin mai dificil este la coborâre. In timp ce coboram treptele alunecoase din cauza noroiului gândul mi-a zburat la locuitorii Inelețului, care, indiferent de vârstă, urcă și coboară pe aceste scări in orice anotimp.

După ce am coborât scările a mai urmat o porțiune de coborâre pe potecă. A fost chiar mai greu decât pe scări deoarece poteca era foarte alunecoasă din cauza noroiului. La final am traversat râul Cerna trecând peste un pod din lemn și am ajuns la DN67 D, intr-o stație de autobuz confecționată din lemn.

Aceasta a fost drumeția mea prin cătunele izolate din Munții Cernei. Dacă vreți să ajungeți la Ineleț nu este greu. Vă trebuie doar puțină voință să urcați acele scări. Veți descoperi o altă lume. Recomand acest traseu, măcar o dată in viață!

Munți, poienițe colorate, cătune cu sate răsfirate, priveliști care te lasă fără respirație.

Relaxare completă departe de lumea dezlănțuită

---

VIZUALIZĂRI: 1207 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI