Turul Islandei în șapte zile, sau: tărâmuri de basm existente și accesibile (sper) și după Covid - partea 1

TIPĂREȘTE

Aveoanele - Din motive clar definite și anume “hai să vadă și companioana mea un pic dă London că încă nu fu acolo-șa”, am ales o combinație de zboruri Blue Air (companie românească denumită de căpșunari / persoanele bronzate permanent care bântuiau prin Otopeni: “unde merge pentru la Bluer’, Boilăr’ sau Er Blu’ – shefule, trăiți-ar famelia? ”) și Easy Jet astfel: în prima zi Bucharest – London Lutton, apoi pauză o zi pentru văzut un pic dă Londră, apoi Lutton – Reykyavik cu Easy Jet.

Returul, mai simplu: Reykyavik – Lutton, pauză de 3 ore juma’ și apoi zborul spre casă cu Blue Air. Toată afacerea a însumat 443 de euroi, pentru 4 zboruri / total 2 persoane. Belete achiziționate în luna februarie 2019 pentru iunie 2019.

Sălașurile de nănică - Ops, aci situațiunea se manifestă un pic mai delicat. Dacă biletele de aveon fuseseră joacă de infanți, având în vedere că doream să facem toată “centura” Islandei (adicătelea să dăm roată pe drumul principal prin teritoriul viking pornind de la sud-vest, apoi sud, sud-est, est, nord, vest și revenind), la faza de schlafen a trebuit să mă uit foarte atent și să împart zilele / cazările de așa natură încât să nu fie obositor și nici să rupem toate cardurile dă credit post-factum.

Împărțindu-le pe puncte de atracție și distanțe cât de cât egale pentru fiecare ziulică petrecută pe tărâm icelandic, am ajuns să fac un total de șapte cazări, unele cu baie comună, altele cu baie privată, unele cu mic dejun, altele cu self catering - pentru că aveai bucătărie utilată. Totalul celor șapte cazări, fără alte comentarii derizorii sau smiorcăieli ale redactorului aci de față cum că “moaaamăăă, dar cât costară!!! Moaamăăă, ce scuump fu domne’! ” = 713 euro.

Trașcaleta / căruța / otomobilu’ dă închiriat – Eh, acu’ să vă țineți de bara de sus a metroului când cetiți, pen’că iese cu șou de show! Cu ce urma să facem turul insulei?? Păi să luăm ceva cum trebuie, nah, să penetrăm atunci www.rentalcars.com. I-auzi: cea mai ieftină tărăboanță cu tot cu asigurare full și franșize și toate alea era vreo 550 euro / 7 zile!!! Oh, sweet Mother Mary, baby Jesus and all the saints involved! O amărâtă de Toyota Yaris, pfiuuu Bunutzule de Sus! Na, ce să fac, am antamat-o și asta fu. Dar stați, că acum continuăm distracția, în paragraful urmăreț...

Ajunși pe aeroportul Keflavik, dădui fuga la Sixt Rental Cars, de unde trebuia să ridic mașina veții’. Mă pusei la coadă, după 10 minute eram la ghișeu și ne apucarăm de formaldehide. Pardon, asta e chimică… formalități așadar. Turcul Mahmud / Mustafa sau cum îl chema, angajat la Sixt, îmi făcu o propunere pe care n-o puteam refuza:

Turcu’: “Mare sheriff de la Romania, că suntem țări pretene (my ass… zisei io… ienicerule!), nu vrea mușchiu’ matale un upgrade la doar 100 dă euroi, și-ți dau un SUV?? ”.

Eu: “Da, baro$$, ofcors, da’ să-mi zici ce mașină îmi dai, să nu rămân fraier, să știu pe ce-oi da cașcavalu’… ”

Turcu’: “Iaca îți dau un Nissan Pulsar, eeeehhh, pe barosăneală, speșăl ofăr... ”

Eu: “mda, bene mey akingiule, facem afacerea”, răspunsei așa sictirit, dar tușat profund de bizniz pe interior. Nota Bene: veața mea nu auzise până atunci de respectivul model de otomobil poate și pentru că nu se prea vinde la noi, recte în imaginația-mi profund retardă crezui că-i gen Nissan Qashqai, Terrano, Patrol sau altă hărdăblaie fantezistă… Binneeee…

Luai și asigurarea dă praf, cenușă vulcanică și alte bazaconii pentru că ceea ce achiziționasem de la Rentalcars.com nu acoperea astea și amenda era colosală dacă juleam, ciobeam, zgâriam mașâna și se demonstra ulterior că fusesem pe drumuri off-road cu pietricele vulcanice nasoale. Terminarăm formalitățile, finally (îmi explicase spahiul o grămadă) apoi fugirăm la mașină. Iote în parcare unde nu-i. Căutam o dihanie supradimensionată, bineînțeles. Mă luai după numărul de pe cheie și culoare și o găsii. Ops, dar vai! Era o tărtăreață un picuț mai răsărită decât un Yaris! “Aman, aman, turcii răcnesc, sărind pe noi o sută!!! ” Ce să fac? Să mă duc la ienicer să-i tai glanda? Păi mă obligase el să semnez că da, o iau?? Pffff, ce-ai făcut, Bobiță?? Cu injuriile la mine, cu absolut tot frigiderul propriu plus și cel al turcului…. verificai mașina să nu aibă bube exterioare pe caroserie și ne urcarăm în habitaclu… Eh, măcar era automată, ca să nu ne ostenim prea mult.

Stați, că mai este… Peste câteva ore, ajungând într-o parcare din Reykyavik, cu plată, dădurăm turul centrului orașului, mâncarăm ceva și apoi ne returnarăm la căruță. Păi nu trebuia să fie cu șou, cum am promis? Nuj ce făcui eu de mă uitai spre aripa stânga spate și văzui ditamai zgârietura / trosnitură pe contra-aripă, deasupra roții!!! Văleeuuuu… că nu era, așa cevaaaa!!!??? Și atunci invectivele și injuriile subsemnatului, coroborate cu nervii anteriori = explodară! Nu le pot reproduce aici, din fericire pentru ochii cititorilor, însă închipuiți-vă o combinație verbală tuciurie între Strehaia și Țăndărei, asezonată cu cel mai negru și suburban limbaj de Rahova, Ferentari și Giulești! Plecarăm la drum… după un timp…

Staaați… că nu am terminat! La retur, peste alea șapte zile, am dus mașina senin la Sixt, era 05:30 a. m. cu gândul puternic de cartier să nu zic nimic. Ce? N-aveam asigurare? Eeee, comedie! Vine un nene, completăm actele, zice că mai are doar să se uite la mașină și scap iute. Eu = mâlc, dă Doamne! Vine omul galben la față peste 5 minute.

Sixt personnel: “Mister, are buba pe la spate. Nu ai văzut? ”

Eu, cu tupeu de bagabont: “Nu, nene, ce-aveți, nu v-ați trezit? ”

Sixt personnel: “Mister, vino încoa să vezi. Ia uite... Nu era la început, nu apare în hârtii. ”

Eu, tot tupeist pen’că puteam: “Asta e patroane, la câte asigurări am plătit mă doare la bascheți! ”

Sixtu’: “Păi nu e chiar așa, franciza principală e la Rentalcars.com, la noi ai doar alea de cenușă, bla-bla. Asta e trosnitură clar, nu praf vulcanic. Fac constatarea, plătești la noi, apoi recuperezi banu’ de la Rentalcars. Da? ”

Eu, ușor umil și împăciuitor: “Bine, nenea-de-la-Sixt… scoate băiatu’ cardul… ”

Suma pe deviz constatare / reparație = 763 euro!!! Cu cardu’ dă credit, plătită atunci. Vaaaaaiiiii! Ajuns în aeroport abia la Lutton, că până atunci fusesem plin de spume și clăbuci precum șampania Moet în Bamboo, m-am și apucat să scriu celor de la Rentalcars dot com, să le explic nenorocirea veții și să-mi dea banu’ retur că deja… Șoc sau nu, în 3 zile lucrătoare am primit toți banii, cu tot cu curs valutar, schimb și altele. Mda, așadar cam ăsta fu singurul deranj din excursie, pfiu.

Să trecem la calculi, nu biliari: avioane 443 evro + cazări 713 evro + mașină (fără banii achitați drept buba dar recuperați, logic) 622 evro = 1.778 evro/ 2 persoane / 7 zile / Iceland. Fără a lua în calcul mâncare, unele parcări cu plată, o intrare – două la vreun mini-muzeu, suveniruri și altele.

Legenda traseului, pe zile, chiar dacă o să o repet mult mai jos

Ziua 1: Keflavik airport – cazare Route 1 Guesthouse (în Hafnarfjordur) - Rekyavik centru - Blue Lagoon – parcul național Reykjanes – lacul Kleifarvatn – Reykyavik centru - cazare Route 1 Guesthouse la 9 km de Reykjavík. Total km aproximativ = 161.

Ziua 2: Parcul Național Thingvellir (tectonic plates) – gheizerul Strokkur – Gulfoss – Seljalandsfoss – Skogafoss - Sólheimajökull - Vík í Mýrdal Church - Reynisfjara black beach (lângă orășelul Vik) - Cazare Guesthouse Reynir (în cătunul Reynir, aproape de Vik) . Total km aproximativ = 325.

Ziua 3: Kirkyufjara beach - Dyrholaey viewpoint - Jökulsárlón (celebra lagună cu ghețar) – Diamond Beach - Cazare Old Airline Guesthouse (în orășelul Höfn) . Total km aproximativ = 309.

Ziua 4: Fiordurile de Est – Breidalsvik - Reydalfjordur (fiordul cu tunel de 5.8 km denumit Fáskrúðsfjarðargöng) – Litlanesfoss - Cazare Stora Sandfell Rooms (în apropiere de orașul Egilsstaðir) . Total km aproximativ = 323.

Ziua 5: Dettifoss pe ruta 862, apoi și Selfoss la 10 min pe jos de anterioara - Námafjall Hverir view point (geothermal fields, gen vulcanii noroioși) - Myvatn nature baths (un fel de Blue Lagoon dar mai ieftin) – Godafoss - Cazare studio Laxagata 6, în Akureyri. Total km aproximativ = 331.

Ziua 6: Akureyri church - Víðimýrarkirkja - biserica din turf de langa satul Varmahlid - Hraunfossar - 523 drumul din stanga cascade faine - Cazare Hredavatnsskali Crater guesthouse, în apropiere de Borgarnes. Total km aproximativ = 364.

Ziua 7: Snæfellsjokull National Park (aflat în Peninsula Snæfellsnes, la aprox 134 km de Borgarnes) - Kirkjufellsfoss - Ingjaldshólskirkja (o bisericuță instagramabila) - Saxhóll Crater - Hellnar church - Valasnos (big arch on the beach) - cătunul Arnarstapi (unde găsim iar un arc peste mare, pe numele-i de scenă Gatkletur) – Budakirkja (altă bisericuță instagramabilă) – cazare la Downtown Apartments Reykyavik. Total km aproximativ = 403.

Mic dicționar islando-rumân al extensiilor folosite în denumirile locațiilor

Deoarece onorații cititori vor observa numele locațiilor utilizate în aberațiile scriptice dar poate totuși nu sunt familiarizați cu acestea, voi repeta în limba mamă sau english după cum mă taie capu’ și ce vrea să însemne o denumire. Rog a nu se interpreta gen “Aeroportul Flughafen” – adicătelea Aeroportul Aeroport :)).

Deci, extensiile des utilizate ar fi:

-kirkja = biserică, se pronunță “chirchia”

-foss = cascadă, se pronunță clar “fos”

-jokull = ghețar, se pronunță “iokutl”

-fjara = plajă, se pronunță “fiara”

-vatn = apă sau lac, se pronunță “vatân”

-vegur = drum, cale, gen Calea Ferentari sau Drumul Taberei :))

Așadar, dacă voi menționa “cascada Godafoss”, sau “Lacul Myvatn”, sau “Reynisfjara Beach” e clar că vorbim de o repetiție voită... întru înțelegerea stimatei audiențe. Nu de alta, da’s prevăzător )

Călătorului se pare că-i șade bine cu drumu’, dar și naratorului cu povestea, astfel încât să ne apucăm de expus micul program artistico-tehnic desfășurat în excursia despre care ne tot legăm.

Ziua 1: Keflavik airport – Reykyavik centru (Hallgrimskirkja, Sun Voyager – o sculptură metalică a unei bărci vikinge stilizate) – lăsat bagaje la cazare Route 1 Guesthouse - Blue Lagoon – parcul național Reykjanes – lacul Kleifarvatn – cazare Route 1 Guesthouse la 9 km de Reykjavík. Total km = aproximativ 161.

Keflavik airport - aterizați fiind dis-de-dimineața, venind de la Lutton unde servisem un british breakfast absolut delicios și ‘jdemii de cafele întru reveneală, nici nu am apucat bine să ne dăm jos din aveon și deja aveam întrebări. Am fost debarcați pe un burduf și am ieșit prin poarta de îmbarcare, fix printre pasagerii ce urmau să călătorească! Așa ceva nu mai pomenisem până acum, peste tot pe unde fusesem debarcările fiind executate pe flux separat. Bineînțeles că mă apucai să filmez, pentru a trimite și acasă impresii almost live, să se mire tot poporu’ (mai ales colegii și prietenii cunoscători întru ale airport-ului). În fine, mergând pe culoar spre frontieră am zărit un panou mare “Exit to Iceland”, am uitat de toate și cam atât ne fu! Uhhh... amazing, Iceland here we are, baby!

Aeroportul Keflavik e mic, cochet, funcțional, curat (ține mult și de pasageri asta), mi-o plăcut și i-am dat un big like. Ieșind afară, în zona de fumat pentru că ne mânca rău de tot viciul, am simțit așa un welcome islandic absolut ravissant: soare, călduț, un aer nordic ca o adiere fină de vară, o atmosferă ce decretase deja că va fi o experiență pe cinste. Apoi, am rezolvat cu mașina, după cum am relatat deja mai sus și țin-te pârleo... la drum întru vizitarea lejeră a capitalei nordice.

Reykyavik – un pic prin downtown – Drumul spre Reykyavik a fost easy-peasy, așa cum mă și așteptam, era un pic de trafic dar... hello: la ce să te aștepți pe șoseaua dintre un aeroport internațional și o capitală? Bine, oricum mintea-mi zburdalnică se gândea că aici va fi muult mai easy având în vedere populația redusă a insulei, uitând că există totuși mulți turiști care închiriază automobile, ca și noi de altfel. Peisajul stânga-dreapta a fost presărat cu câmpuri de lavă topită și ulterior întărită sub formă de bolovani, un farmec aparte dpdv vizual și pe care îl mai întâlnisem o singură dată până atunci, dar la un nivel inferior ca dimensiuni scenice: drumul spre Etna cea Siciliană și neobosită întru fumegat.

Ajunși în capitala islandeză, am parcat într-o locație cu plată situată la câteva sute de metri de Hallgrimskirkja, celebra catedrală în formă de orgă a nordicilor insulari. Normal, curiozitatea de a o vedea live era uriașă. Și ne ajuta și vremea la cote majore. Impresia artistică dați jos din mașină a fost una de liniște totală în zona centrului, aproape că nu era trafic, câțiva oameni pe stradă, foarte puțini turiști. Eram pentru prima dată într-o capitală și NU era balamuc, ba chiar dimpotrivă! Thank you Lord and thank you baby Jesus!

Deși este o construcție relativ recentă, neavând valențe istorice remarcabile, stilistic este impresionantă, impunătoare și alte cuvinte ce-ncep cu “i” :)). Era ceva lume în interior, dar și pe afară, tragând poze din toate unghiurile, așa cum mica noastră forță expediționară avea să execute în scurt timp. Interiorul recunosc că este auster, simplist, nu prea m-a dat pe spate, dar odată cățărați în view point-ul catedralei, panorama ce s-a arătat a fost de zile mari, rog a se vizualiza foto atașate review-ului.

Coborând apoi din înălțimile majestuoase ale impozantului lăcaș de cult, o luarăm la pas absolut lejer spre Sun Voyager, sculptura metalică ce reprezintă o barcă vikingă stilizată în mod deosebit (și ea recentă) aflată la câteva sute de metri mai la vale, pe malul oceanului. Strada ce făcea legătura spre faleză, denumită Frakkastigur, este înțesată de mini restaurante cu de toate, mai ales Fish ‘n Chips, dar și un magazin-brutărie cu tot felul de specialități de panificație la a căror vedere în vitrină m-o apucat leașinul intestino-stomacal și am intrat pentru a-l devaliza. Absolut tot ce-am luat, mini-tarte, prăjiturele, baghetă și ce-o mai fi fost... și dulce și sărat au încântat papilele gustative. Restaurantele aveau prețurile în coroane afișate afară, iar eu, băiet atent de acasă, făcusem deja un tabel salvat în telefon cu simulări de prețuri la cursul de schimb de atunci, gen: 10 lei / 284 ISK (coroane adică), 50 lei / 1.421 ISK, 100 lei / 2.852 ISK, etc. Aia ca să știm cu ce ne luptăm... Văzând că ne-au ieșit calculele undeva la un nivel de accesare al unor fonduri europene pentru a lua o masă decentă, mai ales că era doar prima zi, am dat skip și am zis că vom servi masa la cârciumă în altă zi. Poate acasă... :))

Sun Voyager este situat chiar pe faleză, arată foaaarte interesant după cum vedeți și-n foto, iar priveliștea văzută din zona sculpturii către golful înconjurător este de excepție. Puțin mai sus de locația cu pricina se află Harpa Concert Hall, o altă construcție modernă cu aspect futurist, frumos de plimbat prin apropiere, ce să mai: o experiență plăcută privirii.

Chiar dacă nu am bătut tot orașul pe jos, că nu aveam timp și nici dispoziție fix din prima zi, casele cu un etaj maxim două plus mansardă au atras privirile noastre cu siguranță. Unele vopsite în culori vii, altele în culori mai pale, formau un PUZ estetic plăcut ochiului. La periferia capitalei islandeze se construiește în draci, fiind un fel de extensie a orașului care acum parcă e legat de orășelele mai mici adiacente fix cum e Bucureștiul de Ilfov.

Aveam să revenim, la sfârșitul expediției noastre, în Reykyavik pentru a ne caza înainte de zborul de retur, ba chiar și pentru a servi o masă mai specială la un restaurant foarte fain. Despre asta, poate într-un review separat, zic că ar merita.

Blue Lagoon – Din centrul orașului dădurăm o fugă spre cazare, aflată la vreo 9 km distanță, pentru ne a lăsa bagajele și apoi o zbughirăm spre magica Lagună Bleu.

Această bază de tratament cu ape termale este, redusă de mine în mod stupid ca nuanțe dpdv comparativ, un fel de Therme Balotești numai că islandezii au un peisaj încântător format din lavă și niște ape bleu-turcoaz cu irizații albe pe margini, aceste culori superbe fiind „cauzate” de prezența siliciului și a multor săruri în compoziția apei. Vin turiștii ca la pomul lăudat și, dacă nu fac baie sau nu se cazează acolo, măcar se plimbă peste tot prin spațiile cu acces comun free, fac poze și filmulețe și se bucură de această minune a naturii. Centrul turistic al complexului este plin de suveniruri: produse cosmetice și de întreținere bazate pe apă termală, bulendre tipic islandeze sau croite pentru frigurile de acolo (care s-au înmuiat teribil în ultimii ani) și muulte altele... bani să fie. Nu vă faceți griji dacă nu vă luați nimic de acolo: în aeroport, Blue Lagoon are o zonă separată de shopping cu tot felul de oferte atractive.

Am vizitat toată zona free a Lagunei, absolut fascinantă, plină de mini-lacuri turcoaz în preajma “pajiștilor” de lavă neagră-maronie. Vă dați seama de contrast, nu? Belea! Pentru cel mai ieftin pachet (Comfort) ca să ne bălăcim + o mască din siliciu de căciulă + un prosop + 1 băutură free = ar fi trebuit să ne facem rezervare din vreme plus să achităm (în funcție de ora disponibilă) undeva pe la un minim 140 euro/total 2 persoane, transformați din coroane ofcors. Dacă importă (ca să folosim un neologism trăznit), site-ul Blue Lagoon are foarte clar descrise toate opțiunile, din păcate acum la momentul scrierii baia termală fiind în pauză de Covid. Oricum, nici nu ne gândiserăm să efectuăm această combinație “riscantă” pentru bugetul călătorilor (de a ne bălăci), deoarece știam de Myvatn Nature Baths amplasate în nordul insulei, poate nu la fel de spectaculoase dar mai ieftine și cu mai multe opțiuni pentru banii achitați.

Ne-am resemnat la a privi lumea la bălăceală și a trage câteva poze pe furiș tip souvenir, știind în adâncul sufletului că peste câteva zile vom experimenta și noi trăiri similare, asta pentru că am fost cuminți și o meritam, nah! Apoi, după o bună vreme cât am adăstat în aria lagunară (era mirifică, ce să mai comentăm), ne-am îndreptat spre imensa parcare unde lăsasem mașinuța / SUV-ul așa cum mă păcălise turcu’ (pfff, iar îmi amintii).

Parcul național Reykjanes – lacul Kleifarvatn – Părăsind zona Grindavik, unde își are sălașul laguna cu pricina, ne-am îndreptat spre ceea ce văzusem noi pe hartă ca fiind un parc național măricel. Acum, trebuie să menționez că nu făcuse parte din planul inițial de lucru, însă fiind lumină cât timp știam că este am reinițializat traseul și am zis să mergem poate vedem și verdeață (că doar așa arată pe goagăl maps). Da’ de unde verdeață?? Aș... Zona era la fel de verde precum sunt eu cosmonautul Yuri Gagarin. Totuși, mă opresc aici din comentariile sarcastice: aria acestui parc este de o frumusețe cu totul specială, mai ales că era practic o surpriză – nu ne așteptam să fie atât de fain.

Aici discutăm de un peisaj cvasi-selenar, cu roci și forme de relief parcă aruncate de o mână vulcanică aiurea, dar frumos tocmai pentru că era straniu, un drum care șerpuia pe câte o bandă pe sens de-a lungul lacului sus menționat care la rându-i se întindea albastru curat în dreapta noastră – parcă era un Loch din Scotland. Oh, yes! Amazing views, amazing feelings! Nimeni pe drum mult timp, eram doar noi și o părticică din lumea Islandei de care cei mai mulți turiști sunt sigur că nu știu... era un prim pas spre înțelegerea stării de “when in Iceland… ”

Era devreme, uitându –mă pe data ultimei poze din ziua respectivă, pare-se doar 18:35 ceasul. Soarele era sus pe cer de jurai că-i prânzul. Eram plecați de mai bine de 14 ore, socotind trezitul din Lutton pentru avion. Ne îndreptarăm cuminți spre cazare, știind că vom avea nevoie de odihnă. A doua zi urma să vedem mai multe obiective deosebite, înrolate în ceea ce se numește Golden Circle. Și, pe acele drumuri, deja știam că va fi puhoi de turiști. Să ne odihnim, așadar...

Iar soarele nu apunea în iunie, în Islanda...

Ziua 2: Parcul Național Thingvellir (tectonic plates) – gheizerul Strokkur – Gulfoss – Seljalandsfoss – Skogafoss - Sólheimajökull - Vík í Mýrdal Church - Reynisfjara black beach - Cazare Guesthouse Reynir (în cătunul Reynir, aproape de Vik) . Total km aproximativ = 325.

Câteva cuvinte numa’ despre Golden Circle / Circuitul de Aur – această denumire tratează o rută turistică de aproape 300 km, într-un fel de buclă, ce pornește din Reykyavik spre Parcul Thingvellir, apoi zona geotermală Haukadalur, ce conține gheizerele Strokkur și Geysir, urmând a coborî spre sud către craterul vulcanic Kerid, unele opriri ale bus-urilor turistice fiind efectuate și la centrala geotermală Hellisheiði care este a treia ca mărime din lume, dar și în orășelul Hveragerði. Apoi, din zona menționată se face retur către Reykyavik. Există și excursii care pot duce turiștii, avizi de a vedea cât mai mult din spectaculoasa Islandă, fix până în orașul Vik (pe lângă parcugerea lui Golden Circle), pentru a faimoasa bisericuță a mini-urbei dar și pentru mirobolanta Reynisfjara beach. De reținut, iar aici o să închei cu Goldeanu’, toată această arie este înțesată de bus-uri, microbus-uri plus autoturisme închiriate, care efectiv “vomează” un număr foarte mari de oameni, fapt ce poate fi ușor presant și deranjant atunci când vrei să faci “poza-aia-jmecheră-fără-oameni-în-cadru”.

Parcul Național Thingvellir – amplasat la intersecția a două plăci tectonice uriașe: Nord-Americană și Eurasiatică, posedă câteva zone extreme de vizibile întru înțelegerea derivei continentelor, faliile putând fi fotografiate facil (prea multe “f-uri” în propoziția asta :) ). Este de o frumusețe greu de egalat, cam la fel de greu cum e să nimerești să faci acolo poze fără să-ți iasă altcineva în cadru. Am pășit pe podețele amenajate pentru a facilita urcarea, printre hoardele de năvălitori ce posedau absolut toate naționalitățile Terrei și am ajuns și la un view point fascinant, de unde trăsei câteva cadre cu împrejurimile, respectiv câțiva copaci și lacul Thingvallavatn, cel mai mare lac natural din Iceland.

Făcând o totală abstracție de „miliardele” de asiatici, europeni, americani poate și australieni, ce ne înconjurau, am tras aerul curat în piept și l-am ținut acolo ceva timp. Frumusețea peisajului ca și ineditul prezenței acelor falii vizibile mi-au conferit un moment de serenitate... pe care nu știu cât îl pot reproduce niște amărâte de fotografii. N-am stat mult... dar a fost suficient pentru a simți încă o părticică de Islandă.

Gheizerul Strokkur – După principiul “hai să mergem către gheizer, să le-o luăm ăstora înainte”, care poate fi asimilat cu o gândire sănătoasă, semi-perfidă dar perfect funcțională, am dat bice “SUV-ului” din dotare către gheizerul Strokkur – cel care erupe la aproximativ 6-10 minute. Cam 1 h am făcut cu mașina, drumul fiind din ce în ce mai aglomerat pe ambele sensuri. Am reușit să găsim cu chiu cu vai un loc liber prin fundul parcării hotel-restaurantului Geysir, care se manifestă cu locația fix vis-a-vis de drumeagul ce duce per-pedes la gheizerul veții. Paranteză aici: hotelu’-restaurant are și o zonă de suveniruri foarte bine pusă la punct, de mai ai puțin și iei gheizeru’ ferbinte la pachet. Aviz amatorilor...

Nici nu ne dăduserăm bine din mașină pe picioarele proprii că deja se simțea în atmosferă un miros ciudat. Traversând spre locația cu gheizeru’, alături de oameni muulți de ziceai că-s prin Herăstrău la promenadă duminica, mirosul se accentua. Stânga-dreapta potecii curgea apă termală, ferbinte ca iadu’, fiind puse ceva anunțuri gen “nu vă spălați pe mâini și nu beți apă pentru că are 100 grade”, pe lângă faptul că mirosul (ahaaaa... îl descoperisem... era sulf!) devenise serios greu de suportat pe alocuri. După câteva minute vedem un mare cerc de oameni care erau ațintiți cu telefoanele către o băltoacă mare și tot urât mirositoare. “Aaaaa… să vezi că aci e, că stă lumea ca la urs! ”. Ăla era... Și stăm, și stăm, telefoanele pregătite, lumea toată mută de parcă erau la Prohod. Eu: “hai, Bo$$, fă buf-buf, doar mai avem și altele de făcut azi. ” Și deodată buuuuuuffffffff-puffffff-fââââââssss!!! Aoleo l-am ratat pe filmare, pfiuuuu! Să te ții aplauze și chiote din partea tuturor, de jurai că-i slujba Papei de Sfintele Paști cu aplauze la scenă deschisă și „Benedicto pi Voi, că prinserăți bum-ul. ” Până la urmă îl prinserăm și pe video și pe foto, ne încheiarăm pit-stop-ul și țuști la mașină că mai avem treburi.

Bottom line / in fine / adicătelea concluzionând: chiar a fost o experiență altfel, îi simțeam fierbințeala (a gheizerului, la ce vă gândeați?) iar mirosul cvasi-pestilențial de sulf deja era ok după ceva minute. A meritat deranju’, parol!

Cascada Gulfoss – Eeii... Acum să te ții! La vreo 10 minute de mers cu mașina de gheizerul Strokkur se află această cascadă Gulffoss, iconică pentru Islanda, celebră prin forța și deschiderea căderii de apă dar și pentru spectaculozitatea pe care o manifestă. Împărțită în două căderi, cea superioară de vreo 11 metri înălțime, apoi cea inferioară la vreo 20 metri, toți acei metri cubi vărsându-se într-un canion ce ajunge pe la 70 de metri înălțime!

Parcarea, destul de mare, era neîncăpătoare atunci când am aterizat noi, ne-am învârtit ceva până să găsim un loc decent. Autocare, microbuzuri, RV-uri (mașini-caravană), autoturisme mici, mari, jeepane, grupuri de călători, familii cu copii, pfffuuu... câtă populație! Am purces la drum, oarecum grăbiți și agitați de multitudinea de oameni, și ne-am apropiat de malurile apei. Deja auzeam un vuiet surd, care se întețea pe măsură ce mergeam. Și am ajuns: trebuie să menționez aici că, deși pregătit demult cu video, foto și toate info, nu mă așteptam să am o asemenea senzație live! Drumul care șerpuia prin stânga cascadei, ne-a permis multiple unghiuri de vizualizare, iar cuvintele pe care le posed deobicei întru exprimare sunt palide întru a descrie feeling-ul perceput la întâlnirea cu această forță a naturii. Majestuoasă, ar fi singurul cuvânt ce poate cât de cât să o denumească, la nivelul impactului inițial.

Nu voi insista cu descrierea aici, mai avem multe de văzut / povestit și ziua nu se terminase, așa că hai să pornim pe roți către următoarea cascadă…

Cascada Seljalandsfoss – Finalizând ce ne interesa în Golden Circle, încă plini de senzațiile trăite în apropierea mirobolantei Gullfoss, am coborât spre sud, pentru a intra pe Hringvegur (sau Ring Road, celebrul drum – “centură” islandez), având ca următoare oprire Seljalandsfoss. După vreo 1h 45’ aproximativ, iată-ne ajunși în parcarea cu plată (atenție) a frumoasei cascade, pe care deja o zărisem de pe drumul principal.

După ce ai văzut Gullffoss – “cascada de aur” în traducere from Icelandic – poate ai senzația că niciuna nu va fi mai “jmecheră” sau la fel de impactantă asupra-ți. Cel puțin asupra subsemnatului lucrurile nu au stat chiar așa. Seljalandsfoss era “pândită” de mine din vremuri imemoriale, știind ce imagini pot fi postate pe retină și pe obiectivul camerei foto din fața dar și din spatele acesteia, mai ales dacă vremea ținea cu vajnicul călător. Ei bine, soarele era sus de tot pe cer, nori ioc, iar poteca ușor abruptă din dreapta cascadei ne îmbia să trecem prin spatele acesteia – locul fantastico-instagramabil atât de râvnit, iar capacul a fost pus de un curcubeu așezat cuminte la baza micii vâltori a cascadei. Outstanding!

Cu pelerinele de ploaie pe noi, Decathlon-ul să fie sănătos, am traversat până în grota din spatele căderii de apă, udându-ne semi-ciuciulete dar atenți să curățăm mereu camerele telefoanelor :)) Ce a reieșit se poate vedea în puținele poze atașate, care sunt edificatoare sper... Normal că nu există grad de comparație cu anterioara, însă fiecare dintre cascadele islandeze reprezintă o stare, o atracție în sine, greu putând fi făcut un top 3-5 sau 10, totul fiind la nivel subiectiv. Nici redactorul prezentului materialului nu va îndrăzni să alcătuiască vreun podium legat de “cele mai frumoase căderi de apă”, astfel încât mai spun că am pozat-o dintr-o grămadă de unghiuri și este la fel de faină de oriunde.

Cascada Skogafoss – După încă vreo jumătate de oră de mers cu otomobilu’, am ajuns și la următoarea noastră oprire – Skogafoss. Cu o deschidere de 25 de metri și o cădere de la vreo 60 metri înălțime, este ceea ce putem denumi fără tăgadă ceva impresionant. Accesul se poate face pe o potecă, prin dreapta cascadei, sau pe scări de metal (multe rău) pentru o priveliște de zile mari de sus. Am ales varianta ușoară, parcă nefiind în forma de fitness necesară a urca scările vieții.

Pe varianta ușoară, dus direct către cascadă, erau hoarde de năvălitori turistici, după cum anticipasem din parcare, aceasta fiind plină-ochi ca și în precendentele opriri. A fost locul în care oricâtă răbdare am fi avut tot nu s-ar fi golit peisajul de oameni pentru a reuși o foto doar cu celebra cascadă. Vaporii de apă ajungeau departe rău de cascada propriu-zisă, luați de vântul șugubăț, iar “zânele” de toate națiile erau care mai de care prezente în poziția ideală pentru a se instagrama sau “feisbook-ciza”, alții făceau poze de grup – ce să mai: un balamuc total dar funny, admit.

Am admirat puțin, cu liniște interioară, peisajul deosebit, pentru ca mai apoi să ne urcăm iar în tărtăreață și să plecăm spre o nouă oprire, de data asta speram mai liberă de vacarm călătoristic.

Ghețarul Sólheimajökull – La vreo 12 km distanță de Skogafoss se află ghețarul menționat aici, amplasarea sa geografică fiind între vulcanii Katla și Eyjafjallajökull (apropos, poate îl știți – este cel care a erupt în 2010 și practic a pus Islanda pe harta destinațiilor turistice senzaționale în scurt timp, pronunția acestuia fiind “Eiiafiatlaiocutl” :)). Este un ghețar lejer accesibil pentru trekking-on-ice, dar și pentru cei care vor să vadă de foarte aproape un asemenea monument al naturii fără să se cațere pe dânsul.

De la parcarea aferentă, am ajuns în câteva minute - pe poteci pline de pietre, pietricele dar și cataroaie negre - într-un view point asupra minunatului munte de gheață. De fapt, să fim un pic realiști – era mai mult un deal. Rapiditatea cu care se topește în urma încălzirii climatice accelerate a Islandei este fantastică. Pentru prima oară văzând un ghețar atât de aproape am avut acel sentiment fain al unei noi descoperiri și al unor senzații mai “altfel”, meritând cu prisosință să te abați din drumul spre Vik preț de câteva minute pentru a-l vedea. Mai specific doar că arealul aferent drumului a fost prima oază de liniște turistică experimentată de noi în această zi de călătorie și... gata, mergeam spre Vik.

Bisericuța instagramabilă Vík í Mýrdal – denumirea exactă Reyniskirkja – Aveam de parcurs încă vreo 30 de km până în orașul Vik, acolo unde se află un mic lăcaș de cult amplasat atât de inteligent, panoramic, fascinant și “instagramabil” încât nu avea cum să fie ratat. Specific aici că utilizarea obositoare a termenului instagramabil n-are a face cu posesia acestei aplicații de către mine ci cu ideea unei locații / unui loc atât de fain încât să te ungă pe inimă prin percepție și să impresioneze obiectivul camerei. Până să ajungem în preajma acelui lăcaș, ne-am oprit totuși în Vik la un supermarket extrem de bine aprovizionat și maare, denumit Kronan de unde am luat sandvișuri, fructe, beuturi și altele de “crăpelniță”.

Amplasarea micii biserici pe un deal, având o panoramă absolut demențială asupra orășelului, a plajei îndepărtate și a stâncilor din ocean, este speechless. Voi lăsa și aici câteva foto să vorbească mult mai bine decât mine despre cum ai putea să te simți călare pe deal, cu un strop de soare și privind către construcția religioasă într-un loc atât de tihnit și departe de vuietul turistic al Golden Circ-ului (chiar că-i circ uneori). Căci da, deja după Skogafoss traficul se redusese la aproape nimic, iar oamenii / turiștii din Vik erau doar în supermarket, în rest = nobody at all!

Reynisfjara black beach – Ultima oprire din turul zilei a 2-a avea să fie celebra plajă cu nisip vulcanic Reynisfjara, una dintre cele mai vizitate și fotografiate plaje islandeze (dar și de pe tot mapamondul, atenție!) indiferent de anotimp sau condiții climatice. La doar 15 minute cu mașina de bisericuța din Vik și la doar 3 minute de cazarea noastră :)).

Peisajul sau “the amazing scenic view” este format din nisipul negru al plajei, coroborat cu o imensă stâncă din coloane bazaltice hexagonale ce îți dau senzația unei orgi religioase gigantice, apoi cu stânci uriașe în mare, numite Reynisdrangar. Cântul valurilor, sub formă de vuiet continuu și pregnant, acompaniază misticul locului și acolo timpul stă. Un pic. Să-și odihnească parcursul iminent. Dar și tu, etern călător și descoperitor de locuri speciale… stai. Asculți valurile, te sperii un pic de viteza cu care ajung până aproape de tine, năvalnice și neobosite, pășești pe nisipul rugos și simți curenții de aer năbădăioși cum îți biciuie tenul. Părăsești cu greu acel colț de tărâm magic, te rupi puțin din vraja ce te-a cuprins doar pentru a te duce spre odihnă, cu spiritu-ți îmbătat de misticul zilei ce pare să nu se mai sfârșească. Căci da:

Iar soarele nu apunea în iunie, în Islanda...

Într-o notă ușor mai specială, serioasă și pensivă, închei aici prima parte “aventuroasă” islandeză. Ziua cu nr 3 avea să ne aducă în fața ochilor îmbătați de priveliște Jökulsárlón (celebra lagună cu ghețar). To be continued...

---

VIZUALIZĂRI: 3695 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI