Capitala Iordaniei în câțiva pași

TIPĂREȘTE

Fideli vorbei potrivit căreia călătorului îi stă bine cu drumul iar cine pleacă de dimineață departe va ajunge, odată ce mijește de ziuă ne pornim și noi către aeroport, iar de acolo mai departe spre un alt continent.

Decolăm cu o întârziere de 40 minute, cauzată de ceață, însă e bine că nu împărtășim soarta altora ce nu au mai decolat de la sol în această dimineață, pentru care sejurul a însemnat doar domiciliu – aeroport – domiciliu, fără a mai avea fericirea de a urmări frumoasele stewardese – mai nou și stewarzi – cum dau din mâini pentru a te pune în temă cu ce ai de făcut înainte să te prăbușești...

Aveam un oarecare disconfort iscat de pătrunderea într-un spațiu diferit față de cele explorate anterior. Două ieșiri în afara Europei avusesem în trecut – Turcia și Maroc – numai că în prima am fost conduși de ghid îar în cealaltă am cutreierat Marakesh-ul iar pentru excursia în Munții Atlasem apelasem la serviciile unei agenții turistice.

Gradele de determinare a acestui disconfort urcau pe măsură ce kilometrii rămași până la Amman scădeau.

Trecem peste Marea Neagră, vedem jos Istanbulul cu stadioanele lui Fenerbahce și Beșiktaș și vasele de croazieră legănate de apele Bosforului, survolăm munții înzăpeziți apoi plajele Antalyei și, ceva mai încolo, ale Ciprului iar nerăbdarea turistului din mine se accentuează.

După ape, munți și plaje vreau să văd nisipul colorat, deșertul arid și să ascult hărmălaia capitalei iordaniene.

În aeroport e liniște, mult mai liniște decât mă așteptam. Se aud doar glasurile turiștilor și cele ale angajaților poliției de frontieră, un sec next pentru a avansa în vederea ștampilării pașaportului cu viza de intrare.

Clădirea aeroportului mă surprinde plăcut: foarte mare, luminoasă și aerisită, confecționată din foarte multă sticlă. Mult mai mare, mai organizat și elegant decât Otopeni-ul nostru.

Pentru a ajunge în Amman ai la dispoziție varianta autobuzului sau a taxiului. Din motive ce țin de neimplicarea în târguieli interminabile cu localnicii, am ales-o pe prima.

De dimineața și până la ora 18 mijlocul de transport pleacă din jumătate în jumătate de oră – la fix și la jumătate – apoi din oră în oră iar prețul unui bilet este de 3,30 dinari.

Autobuzul este unul vetust, care cred că și-a serbat de ceva vreme vârsta majoratului. Nu respectă orarul de plecare ca cele din vestul Europei, iar aerul din interiorul acestuia te duce cu gândul la cursele de navetă din satul bunicii spre fabricile de la oraș.

Normele de poluare bag de seamă că nu au fost standardizate de ceva vreme din moment ce gazele din interior au cam aceiași concentrație cu cele scoase pe țeava de eșapament. Jumătate din ele ies în natură iar cealaltă jumătate sunt răspândite printre călători.

Astea sunt condițiile de confort generale în Iordania.

Ne apropiem de Amman și apoi, pe bulevardele acestuia, spre stația Tabarbour, un fel de punct nodal al orașului. Acolo ajung autobuzele din afara orașului și pleacă cele locale.

Spre centru, unde aveam cazarea, cel mai ușor e să iei taxiul. Am fost sfătuiți de către șoferul autobuzului să nu dăm mai mult de două coroane până în centru, deși ni se vor cere 5. Încep târguielile, așadar...

Majoritatea taximetriștilor ne cer 5 și nu lasă din preț. Nu-i bai, avem timp. Cum ei vânează turiștii, așa vânăm și noi pe cel dispus la tocmeală. Și îl găsim, în persoana unui moșulică ce discutase în arabă cu un alt mușteriu. Ne încarcă pe toți trei într-un Daewoo ce ar avea nevoie de ITP la fiecare 6 luni din moment ce la noi mașinile trecute de o anumită vârstă o fac la 1 an și îi dă bătaie.

Din discuțiile cu celălalt pasager aveam să aflăm că – minune! - suntem cazați la același hotel, așa că noi putem sta în siguranță și admira pe geam furnicarul din oraș clădirile cam sordide pe lângă care trecem.

Suntem debarcați în fața hotelului și achităm 1 dinar de persoană. Parcă trezit din picoteală, moșulică îndrugă ceva nemulțumit, în speranța de a ne mai jumuli de ceva mărunțiș, sub pretextul că inițial înțelegerea fusese pentru zona centrală iar el ne-a adus direct la cazare.

Asistăm la o discuție pe o tonalitate mai gravă în arabă ce nu apucase a se finaliza când reprezentanții hotelului ne ridică bagajele și ne invită la recepție.

Lăsăm bagajele în cameră și pornim la o plimbare de seară prin capitala a cărei întâi denumire a fost Filadelfia.

Construit pe 7 coline, dezvoltat ulterior pe încă 2, Amman-ul îmi aduce aminte de Lisabona prin străzile în pantă serioasă. E împărțit în 27 de zone, fiecare denumită după colina (jabal) sau valea (wadi) pe care o ocupă și ocupă suprafața a cât vezi cu ochii, indiferent în ce direcție vei primi de pe dealul Citadellei. E imens acest oraș ca întindere!!!

Ni s-a spus că de la autogara în care te lasă autobuzul ce te aduce de la aeroport și până la cea mai apropiată limită a orașului sunt 12 km. Iar din autogară până în centru încă vreo 9.

Partea nouă a orașului e dominată de câțiva zgârie nori și o arhitectură modernă, aici avându-și sediul multe corporații internaționale. Doar Dubai-ul are mai multe sedii ale acestora în Orientul Mijlociu.

Dar zona care te atrage ca turist e cea veche, a cărei explorare o începem cu Teatrul Roman aflat la numai 2 minute distanță de hotel.

Locația păstrează patina vremurilor de odinioară, acel gri puțin murdar și înnegrit de trecerea mileniilor. Nu doar că pare, ci chiar este imens în dispunerea locurilor pe trei etaje de piatră în formă de arc de cerc cu scena spre marea piață înconjurată pe partea cealaltă de blocurile unipastelate ridicate pe colina cu Citadella.

Aici ne prinde înserarea iar neoanele odată aprinse sporesc farmecul anticului edificiu.

Până la închidere avem timp să trecem prin Jordan Museum of Popular Traditions și The Folklore Museum, aflate în incinta teatrului, ocazie de a descoperi amănunte interesante despre viața de zi cu zi, portul și tradițiile acestui popor.

Luăm contact cu detalii despre beduini, astfel putem afla că în corturile lor bărbații și femeile aveau unele secțiuni distincte în care le era îngăduită intrarea doar pe criterii de sex, de exemplu bărbații neavând voie să intre bucătării sau în zonele în care femeile îngrijeau copii.

Corturile aveau exteriorul făcut din păr de cămilă sau de oaie neagră pentru a le asigura impermeabilitatea, erau de formă rectangulară iar ușa acestuia dădea obligatoriu spre vest. Aspecte din traiul zilnic al beduinilor erau prezentate foarte interesant, astfel încât aveai impresia că luai parte la mestecatul în oală, la țeserea covoarelor sau la servitul ceaiului, așteptai să fie pornit gramofonul sau încălzit fierul de călcat.

Peste câteva zile aveam să dormim și noi într-un cort...

Ne avântăm încet spre zona centrală. Prea zorit nici nu ai cum. Senzația de oameni scăpați pe stradă, priviri iscoditoare, larma mașinilor turate și stridentul claxoanelor apăsate de zor îți urează bun venit în Orient.

E cam multă gălăgie, sunt mult prea numeroase dughene comerciale oriunde ai întoarce privirile, dar toată această hărmălaie, întregul stil de viață local are darul să te fascineze pe tine, cel neobișnuit cu toate astea.

Pui de găină în cuști pe trotuar, iepurași aduși pentru a fi vânduți, dar speriați și pitiți îndărătul cutiilor de carton în care erau expuși, firme atât de colorate încât trec cu mult nivelul la care pot fi catalogate ca țipătoare, niște arome ce te fac să te oprești din mers, toate contribuie la mirajul oriental.

Larma, agitația și numărul localnicilor cresc în jurul Moscheii King Hussein, albe și bine luminate, în care musulmanii intră și ies ca furnicile iar turiștii doar aruncă ochiade prin ușa deschisă.

Lăsăm artera principală și ne strecurăm pe aleile bazarului.

Pentru adepții unei igiene stricte, locația e mai bine a fi văzută din fotografii. Dar, odată trecut acest moft, te amesteci printre mușterii și clienți, putându-te bucura că ai ocazia să asiști la târguieli într-o limbă ce pentru tine poate însemna cel mult niște sunete ciudate.

Îți continui înaintarea printre tejghelele cam improvizate și cu o stabilitate precară, arunci privirile într-o parte și în alta, puțin derutat că nu ai habar ce se vinde. Fructe pe care nu le-ai mai văzut până acum, legume pe care le-ai gusta dar nu știi ce să ceri. Etichetele nu te ajută prea mult din vreme ce pe ele sunt însăilate doar semne ale alfabetului ce pentru mine are însemnătatea unui macrameu pe care odinioară stăteau balerinele de porțelan deasupra televizorului alb negru în casa părinților.

Nimic în zonă nu mă atrage mai mult decât prăvăliile în care se vând condimentele orientale. Culoarea și mirosul din interior mă fac să zăbovesc mult și bine, iar gustul mâncărurilor de acasă în care Adriana strecoară ce cumpărăm de pe acolo mi le readuc permanent în fața ochilor. Nu vă ascund că printre fotografiile din zonă, cele făcute în asemenea magazine se află în topul preferințelor mele.

Ne plimbăm fără punct final precis prin locurile ce dau culoare capitalei iordaniene și încercăm să gustăm – la propriu – din oferta locală. Dulciurile sunt de-a dreptul delicioase, din bazar ne aprovizionăm cu fructe – nu am cerut ci, pur și simplu, le-am băgat în plasă apoi le-am plătit, pentru a fi siguri că ne alegem cu cele pe care am pus ochii – și ne-am delectat cu sucuri naturale făcute sub ochii noștri.

Unul dintre acestea era produs din niște bețe ce asemănau izbitor cu cocenii de porumb lăsați toamna pe câmp după cules.

Trecem pe lângă Hotel Mamaya și magazinele de bijuterii în drumul spre cazare.

Lăsăm în urmă agitația, forfota, poluarea fără norme Euro. Ne desprindem dintr-o viață nocturnă pe care nu o anticipasem la justa ei strălucire stranie. Ne despărțim de localnicii atât de modești și amabili, de rafturile magazinelor cu miros de produse ieftine.

Și abia aștept să treacă noaptea pentru a-i reîntâlni. Nerăbdarea crește, iar odată cu ea și speranța că această lume nouă pentru noi ne va oferi o vacanță de neuitat.

Deja îmi place Iordania!

---

VIZUALIZĂRI: 2100 TIPĂREȘTE ARTICOL + ECOURI — SAU ARTICOL fără ECOURI